Pe Rozana Radu o puteți vedea la Teatrul Foarte Mic din București, în rolul Ofelia din spectacolul „Hamlet – Un exercițiu”. O mai găsiți, dacă vreți să încercați teatrul de improvizație, în trupa Improvisneyland, care joacă în diverse spații din București. A încercat și experiența televiziunii într-un serial și în emisiunea „Razushow”. Rozana Radu este o actriță care vorbește despre bucuria de a face teatru și își dorește să joace mai mult. Un dialog cu ea este viu și plin de farmec precum Ofelia interpretată de ea. Am cunoscut-o astă-vară la Mogoșoaia, la Academia Itinerantă, și unul dintre cele mai puternice momente de teatru la care mi-a fost dat să asist vreodată a fost fragmentul din „Romeo și Julieta” de la cavoul familiei Bibescu, unde ea juca Julieta…
Care e cea mai pternică experiență pe care ai trăit-o tu în teatru?
Eram în anul I și lucram la un spectacol după un text contemporan și țin minte că făceam un personaj, pe nume Monica, o fată părăsită, îndrăgostită de iubitul prietenei ei celei mai bune. Era profund nefericită și încă-l mai iubea și ținea și la prietena ei. Și eu aveam 18 ani și nu înțelegeam absolut deloc cum vine asta… Regizorul cu care lucram, Bogdan Georgescu, a rămas cu mine după repetiție să facem un exercițiu împreună. Și ne-am tot jucat, am stat în facultate până pe la 1 noaptea și a fost un moment de catharsis pentru că la un moment dat ajunsesem pe coridoarele facultății și zgâriam la ușa unde era Bogdan tot jucându-ne de-a ea mergând la el, el nefiind acolo, ea plângând… A fost primul moment de căutare în mine pentru un personaj. Îl țin minte pentru că m-a durut. La început eram destul de rațională și judecam foarte mult, dar încet am început să mă eliberez.
Un actor nu trebuie să fie rațional?
Ba da, dar nu trebuie să fie doar cerebral pentru că nu cred că toate soluțiile vin din cap. Soluțiile încep în cap și trebuie să treacă prin suflet. Niciodată direct din cap către spectator, pentru că n-au carne, n-au viață.
Când vine vorba de posturile în sistemul public, tinerii sunt împărțiți. Unii preferă libertatea din sistemul independent, alții o „preferă” de nevoie. Tu de ce parte a baricadei ești?
Sunt argumente pro și contra la amândouă, dar din punctul meu de vedere acum, de vreo doi ani, mă simt bine în spațiul independent. Am fost forțată să aleg, asta e adevărat, pentru că eu mi-am dorit să mă angajez de când am terminat, dar mi-am dat seama că apoi mi-a adus multe beneficii. Acum, vorbind foarte sincer, aș sta să mă gândesc mai mult dacă ar fi să mă angajez. Pentru că nu mai ai libertate. Libertatea de a alege proiectele pe care vrei să le faci, de a te duce la probe, de a face filme dacă ți se oferă șansa, de a renunța la anumite proiecte pentru altele mai bune. Sigur că sunt și avantaje când ești angajat. Și cel mai important e cel de a fi într-un sistem recunoscut. Pentru că cel independent nu e încă atât de recunoscut.
Adică un actor din teatrul independent nu e creditat sută la sută?
Încă oamenii privesc cu alți ochi sistemul independent. Eu mă izbesc de asta. Sunt oameni care mă cunosc și care mă întreabă: „Și unde ești angajată?” Societatea românească nu e încă pregătită pentru teatru independent. Dar mergem spre mai bine.
OK, dar sistemul independent are cu adevărat valoare, vorbim de o mișcare adevărată, cu propuneri serioase?
Aș spune doar că merită mai multă atenție. Sigur că sunt și produse mai slabe… Dar sunt și spectacole foarte bune, de care oamenii nu știu și la care ajungi întâmplător.
E cu adevărat o alternativă la sistemul de stat? Vrea să caute? Să transmită altceva? Sau e doar o chestiune de conjunctură, pentru că nu putem să pătrundem într-un teatru, facem un spectacol într-un spațiu independent?
O să vorbesc despre noi… Noi, prin compania „Shakespeare Company.ro”, în care sunt de doi ani și jumătate, înființată de actrița Liliana Pană, încercăm să spunem ceva. Încercăm să căutăm în textele lui Shakespeare… Iar primul spectacol pe care l-am făcut este un „Hamlet” contemporan, experimental. Vrem să-l aducem pe Shakespeare mai aproape de tineri.
Tu joci Ofelia. Semeni cu Ofelia ta?
Da. Semăn energetic și la raportare. Semăn la încrederea în iubire. Și Ofelia mea cred că e vie de la început până la final. Și nebună e vie… Nu cred și n-am crezut niciodată în nebunia aia cu părul despletit și cămașă albă. Pentru că în 2013 nu mai poți să fii nebun așa.
Faci parte dintr-o trupă de improvizație. Ce înseamnă teatru de improvizație în România?
Până acum doi-trei ani nu însemna mare lucru. Dar începe să capete tot mai multă amploare, să se facă vâlvă. Teatrul de improvizație e o alternativă sinceră și mult mai ușor digerabilă. Și e creativă. Provoacă publicul să ne provoace pe noi. Există o permanentă comunicare. E un spectacol unde nu te duci să stai pe scaun și să te uiți. Trebuie să te implici activ pentru ca el să funcționeze. Și asta îi atrage pe oameni să vină mereu și mereu și mereu. Îi luăm cu noi…
Nu-i sperie?
Din ce în ce mai puțin. La început, erau mult mai reticenți. Eu joc de cinci ani teatru de improvizație și primul an e foarte diferit de cel de-al cincilea. Oamenii s-au mai deschis, au nevoie să se simtă bine și au curajul să se simtă bine. Niciun spectacol de improvizație nu se poate clădi fără suportul publicului. Publicul devine regizor, scenograf și uneori și actor…
De ce are nevoie publicul de o alternativă ceva mai lejeră, așa cum spuneai?
Pentru că oamenii nu mai au răbdare să stea pe scaun trei ore, să asimileze o poveste. Nu mai au răbdare să stea la cozi, să aștepte să ajungă acasă să dea un telefon, să dea un mail. Dau de pe telefon. Nu mai au răbdare să se ducă la dicționar să caute, intră pe telefon… Ritmul a crescut. Și simt că așa e și la teatru. Iar un spectacol de improvizație îi dă publicului mai multe povești scurte. Pastile. Noi facem între opt și zece scene. E o doză scurtă, rapidă și haioasă. Și credem că asta e primul lucru care-i atrage.
Și te întreb eu acum, asta nu strică publicul? Nu-i ridică la plasă tocmai în ce are el mai facil?
Există pericolul ăsta și noi luptăm împotriva lui. Încercăm să-l educăm. Pentru că da, tendința este ca publicul să te tragă pe tine la nivelul lui. Într-un astfel de spectacol și mai mult, pentru că au drept la vorbă… Dar noi toți suntem actori profesioniști și nu vrem să mergem pe o rețetă facilă, nu facem scheciuri ca la televizor. Sunt mici scene de teatru.
Cât te ajută pe tine acest gen de teatru? Există și ceva ce-i dăunează actriței de teatru clasic?
Părți rele n-am găsit până acum. Pentru că m-a învățat să fiu pregătită pentru orice și curajoasă. Ce zicea Cehov: „Curaj, elan și minte liberă!”. Exact asta îți trebuie în improvizație. Plus că ești în fața publicului cu mintea ta, cu talentul tău, cu charisma ta, cu starea ta din ziua aia. Un coleg spunea că e ca și cum ai sări în gol fără parașută. Totul e în mâinile mele, în mintea mea, în sufletul meu, în energia mea. Dar trebuie să adaug că nu aș putea să trăiesc numai cu improvizație.
De ce?
Pentru că nu poți să ajungi atât de adânc ca în teatrul clasic. Dar împreună pot funcționa foarte bine. Aș recomanda multor actori buni să facă teatru de improvizație. Să învețe câteva dintre principii. Unul dintre ele este „Will and Grace”. Mi se pare cel mai frumos principiu din lume. Să vrei să faci și să ai grijă față de ceilalți! Mi se pare că se poate aplica la viață, la societate, la teatru, la prieteni, la orice.
De ce te-ai apucat de teatru?
Puțini știu asta despre mine. Părinții tatălui meu au fost actori, amândoi, la Craiova. Bunicul meu a fost directorul Teatrului din Craiova, Nicolae Radu, iar bunica, Rodica Radu, a jucat în „Fedra”, spectacolul lui Silviu Purcărete. Când eram mică toată lumea îmi spunea „O să te faci actriță ca bunicii” și eu ziceam „NU!!!”. Însă la zece ani am jucat într-o producție școlară, o piesă în franceză. Iar după ce s-a terminat mi-am zis „Eu asta vreau să fac cu viața mea!”. Până atunci trecusem prin toate meseriile… Dar de-atunci n-am mai schimbat nicio secundă. Și asta pentru că în secunda aia am simțit că e menirea mea în viață. Sună pompos, dar cred că pot să le dăruiesc ceva oamenilor.
Ce cauți prin teatru?
Mai caut pe încă cineva din mine. Uneori îl găsesc, altă dată mă găsește el pe mine… Și mai caut iubire, pentru că eu cred foarte tare în iubire. Și caut și puritate. Cred că prin meseria asta ești puțin mai aproape de Dumnezeu.
Alții ar spune că ești mai aproape de diavol…
Nu cred. Pentru că ceea ce simți pe scenă, lumina aia, nu pot veni decât de la Dumnezeu. Dumnezeu îți dă harul… Și îndrăznesc să cred că-l am și eu pentru că am simțit coborârea îngerului, cum se zice în teatru.
Poți să-mi povestești o coborâre a îngerului?
Ultima a fost la Mogoșoaia, la Academia lui Andrei Șerban, când am jucat Julieta. Făceam Julieta afară pentru prima oară și momentul puternic a fost încă de la începutul scenei, când eram în fața cavoului familiei Bibescu, așteptam cu spatele la public să începem și toată lumea mă privea. Aveam emoții și simțeam cum mă ardea spatele de privirile și de energia lor. Și eram liniștită. Am eu o replică în Ofelia care-mi place cel mai mult: „Alb e giulgiul ca de nea!” Și de fiecare dată când o zic simt că mă purific. Fac o mică paranteză să-ți spun o poezioară care-mi place mie mult: „Din toate culorile sunt făcut. Doamne, învață-mă spre alb!” Așa simțeam atunci la Mogoșoaia. Și emoție, și pasiune, și dorință… Și aș fi vrut să rămân în starea aia o mie de ani. Apoi am făcut momentul și când am ajuns la final s-au petrecut niște lucruri în mine, în oamenii din jur, și atmosferam aerul, lumina, textul, totul a fost minunat. Deși era final și spuneam acea replică tristă: „Ne-om mai vedea vreodată noi, iubite?” simțeam că răspunsul este: „Da, o să ne mai vedem și o să fim fericiți.” Și nu mă gândeam la iubit, mă gândeam la teatru. Atunci a coborât îngerul. Și a coborât așa, cu naveta spațială! Era și meritul locului, și al domnului Andrei Șerban…
Ce a însemnat experiența televiziunii, în lumea asta frumoasă, cu îngeri care coboară?
Am făcut întâi un serial, „Gașca”, la Kanal D. Apoi, am lucrat la TVR, la emisiunea lui Mihai Răzuș. Dar probabil am fost norocoasă, pentru că mie nu mi-a dăunat. Și am învățat foarte mult, am învățat să lucrez cu camerele. Am învățat și ce e bine, și ce e rău. Și am încercat să mă feresc. Pentru că o asemenea experiență îi poate dăuna mult unui actor, dacă trece măsura. Mi s-a întâmplat și mie să sar calul și știu cum e. În televiziune, dacă începi să ai faimă începi să uiți ce e important, uiți să cauți, uiți că meseria asta se face nu numai pentru bani…
Ești în punctul în care vrei să fii?
Aș vrea să joc mai mult.
Ce-ți displace la teatrul românesc?
Mă deranjează că se mișcă mai greu decât teatrul din afară. Dar și țara se miscă destul de greu… Mă deranjează că e un sistem prin care nu ai acces la toate audițiile. Mi-ar plăcea să existe mai multe companii de teatru. Și simt că în ultima vreme am văzut mult mai puține spectacole care să conteze pentru cei care le fac. Și m-aș bucura ca spațiul independent să primească mai multă atenție din partea criticii.
Cum ar arăta o lume fără teatru?
Unidimensională. Teatrul o face tridimensională, quadri-dimensională… și așa mai departe.
Print