Regăsesc între paginile albumului O călătorie în lumea lui Gábor Tompa, superbă carte datorată fotografului artist care e Mihaela Marin (Editura Paideia, București, 2017), o seamă de fotografii din spectacolul cu Livada de vișini. Montat de Tompa în anul 2015, la Teatrul Național din Maribor, Slovenia. Scenografia este semnată de Carmencita Brojboiu, iar dramaturgia îi aparține lui George Banu. Acesta din urmă îmi vorbise despre spectacol, pe care tocmai îl încheiase și îl văzuse cu detașarea criticului angajat în perioada în care pregăteam împreună cartea Teatru – Viață secundă – George Banu în dialog cu Mircea Morariu (Fundația Culturală „Camil Petrescu”, București, 2015). Chiar insistase să avem câteva fotografii din montare.
George Banu mi-a atras atunci atenția asupra unui detaliu scenografic. Într-un anume fel legat de propria lui biografie intelectuală. Scrisese, la începutul anilor ’90, o carte, Livada de vișini – Teatrul nostru în care asocia destinul teatrului din zilele noastre cu acela al livezii cehoviene. Tot mai primejduită, din ce în ce mai rară și mai rărită, tot mai destinată unei minorități așa cum se arăta atunci, la vremea scrierii eseului cu pricina, lumea teatrului. O lume din ce în ce mai expusă și, din păcate, parcă și mai supusă pragmatismului unor detașamente mereu reînnoite și sporite de Lopahini. De inși determinați să sacrifice vișinii în favoarea vilelor și a vilegiaturiștilor. La aproape 20 de ani distanță, după ce încheiase sus-menționata carte, George Banu nutrea impresia că încă și mai în pericol decât teatrul ori sălile de spectacole ar fi bibliotecile. Biblioteca arsă, în favoarea căreia optaseră Gábor Tompa și Carmencita Brojboiu, pentru a le servi drept piesă principală de decor îi părea lui George Banu o copleșitoare metaforă a unei civilizații parcă tot mai intens pusă sub semnul întrebării. Mai pe cale de extincție.
Am avut norocul să văd respectivul spectacol în toamna lui 2015, cu ocazia uneia dintre edițiile Festivalului organizat anual de Teatrul „Nottara”. Mi-l reamintesc acum răsfoind minunatele pagini ale albumului construit de Mihaela Marin (coordonator proiect: Mirela Sandu). Da. Construit, acesta e cuvântul, cu precizarea că avem de-a face cu o construcție durabilă, clară, dar care, în pofida clarității, conține un ce labirintic în ea. În sensul că Mihaela Marin și magnificul ei ochi, super-profesionistul său aparat de fotografiat s-au plimbat prin lumea labirintică a câtorva spectacole puse în scenă de Gábor Tompa și au descoperit ceea ce eu, spectator avizat – de bună seamă că doar de aceea sunt ori cred că aș fi critic de teatru – fie nu zărisem, fie deja uitasem. Și uite acum Mihaela are generozitatea de a-mi reaminti.
Insist asupra imaginilor bibliotecii. Revin cu obstinație la ele, dar cel mai mult îmi atrage atenția teancul imens de cărți care parcă-parcă stă să se dărâme. Îmi mai atrag atenția cărțile risipite în devălmășie pe jos, pe podele. Sigur, gândul mă duce și la faptul pe care mi-l reproșez neputincios adesea că devălmășia cărților a început să devină o dominantă și a casei mele și că nu mai e mult până să fiu asfixiat de ele. Cam tot la fel cum e asfixiat de mobile și de valize Francisco Alfonsin, interpretul rolului principal din Noul locatar, spectacol montat de Tompa în 2014 la Nottara. Dar revenind la Livadă… Nu pot să nu îmi fac iar reproșuri. Câte detalii percutante mi-au scăpat mie, spectatorul din sală, și câte sunt, în schimb, imortalizate de ochiul și aparatul Mihaelei Marin. Detaliile decorului (iarăși Carmencita Brojboiu) din Trilogia Aureliu Manea (Teatrul Național din Cluj-Napoca), minuția din culoarea zidurilor învechite din Leonce și Lena, excepțional spectacol din 2008 de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca. Observ ori îmi reamintesc observația că Tompa nutrește o adevărată pasiune, un veritabil cult pentru zidurile vechi, deteriorate de igrasie. Mă impresionează concentrarea personajelor și figurile actorilor bătrâni (aici gândul mă duce la un eseu pe această temă al aceluiași George Banu) din Sfârșit de partidă (Teatrul Național din Târgu Mureș-Compania „Tompa Miklós, 2016). Îmi reamintesc cu nostalgie ce minunată era dantela prin care erau filtrate imaginile din Trei surori (Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, 2008)! Sau cât de ireale corpurile ofițerilor-îngeri din același spectacol (decorul: Andrei Both; costume Carmencita Brojboiu). Cât de expresivă, de amenințătoare, de carnasieră, lumea din balconul parte a decorului din Vizita bătrânei doamne (Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, 2015; decorul: Helmut Stürmer; costume: Carmencita Brojboiu).
Cu o unică excepție – cea reprezentată de Ruins True Refuge de la Théâtre des Halles Avignon – am văzut toate spectacole antologate, conservate de fotografiile din albumul Mihaelei Marin. Le-am urmărit cu maximă atenție, am scris cât m-am priceput de bine despre ele. Recitesc acum trei-patru dintre respectivele cronici. Hélas! Cuvântul nu are forța de evocare a fotografiei. Cât o invidiez și o prețuiesc pentru aceasta, adică pentru arta ei pe Mihaela Marin!
Mihaela Marin – O CĂLĂTORIE ÎN LUMEA LUI GABOR TOMPA; Editura Paideia, București, 2017