Joacă la Teatrul Nottara din București, deasupra căruia și locuiește, într-un apartament cochet, de 40 de ani. Dar în lumea Thaliei trăiește de mult mai multă vreme, din copilărie, căci a crescut printre actori. E o prezență luminoasă, resemnată în fața prețului pe care-l cere profesia atotdevoratoare. Vorbește cu plăcere despre oamenii importanți întâlniți pe un traseu parcurs repede, iute ca vântul și ca gândul.
Din portofoliul ei fac parte roluri importante din repertoriul clasic, precum și partituri din dramaturgia contemporană. Ruxandra Sireanu a făcut și film, și televiziune și profesorat, la care a renunțat recent, hotărâtă să-și valorifice altfel timpul. Aseară colegii de la Teatrul Nottara au sărbătorit-o, după o reprezentație a spectacolului „Titanic Vals“, regizat de Dinu Cernescu. Dar actrița avea deja emoții cu câteva zile înainte de eveniment și cu aceste emoții a început dialogul nostru matinal. Matinal doar pentru una dintre părți, căci Ruxandra Sireteanu se trezește la 6.30 în fiecare dimineață. Cu toate acestea, cel mai mare defect personal e nehotărârea, spune.
De ce nehotărâre?
Pentru că mă lupt cu ea în fiecare zi. Are Marin Sorescu o poezie foarte frumoasă, în care vorbește despre cele două drumuri, unul la dreapta și unul la stânga, și despre cum a ales întotdeauna greșit. La mine nu e chiar așa. Clar e însă că ea vine din frica de a nu greși, față de mine, față de alții. Deși intuiția își are locul ei bine stabilit pentru mine, căci, sunt o intuitivă, am greșit de multe ori.
40 de ani la Teatru Nottara, așadar. Au trecut repede, ușor?
Așa, ca viața. Întorci capul peste umăr și te ia amețeala… Asta făceam însă și la 18 ani. De atunci s-au întâmplat atât de multe. Dacă ne referim strict la teatru, văd întâlniri cu mari regizori și actori, cu roluri foarte frumoase. Mă consider o norocoasă, știu că nu oricine are privilegiul să joace rolurile pe care le-am jucat eu. Sigur că, într-un fel, nu poți să desparți viața de pe scenă de viața de zi cu zi. Să dau un exemplu. În 2010, repetam pentru un spectacol la Teatrul George Ciprian din Buzău și, în rol, personajul meu trebuia să vorbească cu soțul mort, care era într-un coșciug. Iar în timpul ăsta soțul meu chiar se stingea… Au fost câteva luni foarte, foarte grele. Dar până la urmă am făcut spectacolul! Am dus rolul la bun sfârșit, dar spectacolul a avut o viață scurtă. În fine, sunt întâmplări pe care le trăim, chiar și atunci când nu credem că putem face față. Firea mea zbuciumată, în permanentă trepidație, m-a ajutat adesea în momente grele pe plan personal. A fost bine că am lucrat. Și profesoratul a jucat un rol important. Ani întregi n-am făcut decât teatru: facultate, spectacole, repetiții.
Dar ați crescut în teatru, poate e previzibil? La 10 ani erați pe scenă.
La 10 ani jucam într-un spectacol la Teatrul Național un rol bun pentru vârsta mea. Și-l aveam partener pe George Calboreanu. Eu am copilărit alături de tatăl meu, actorul Nicolae Sireteanu, și de prietenii lui, pentru mulți din generația dvs. poate nume necunoscute, din păcate. Nici studenții mei nu prea știau de ei: George Calboreanu, Jules Cazaban, George Vraca. Acești oameni veneau la mine acasă. Emoțiile vin acum, când mă gândesc la el, dar atunci era ceva firesc.
La 10 ani, când eram drăgălașă, am jucat acel rol de pionieră vreo doi ani, până când mi-au crescut sânii și a intrat în rolul meu din spectacolul acela de succes, după o piesă rusească, Sanda Toma!
Cum se făcea teatru atunci?
Într-un fel îl vezi cu ochi de copil, deși eu eram semiinițiată, căci prima dată călcasem într-un teatru la 2 ani, când mama mă dusese la un spectacol de-al tatălui meu. Cred că atunci m-am virusat, pentru că de atunci numai asta am vrut să fac. E un miraj teribil. Teatrul era atunci teritoriul decorurilor realiste. Când se deschidea o ușă spre o grădină sau spre o altă cameră, de exemplu, în spate era un decor care te ducea mai departe cu povestea. Actorii erau foarte bine pregătiți, se repetau luni bune pentru un spectacol. Eu mă număr printre cei care adoră repetițiile, ca destui colegi mai mici și mai mari, asta nu e nicio noutate. Copiii dornici de teatru aveau idoli. Între timp, m-am dezis de mine cumva. Nu mai cred că e bine să ai idoli. Poate e bine să rămâi la modele.
Dar, dincolo miraj, dincolo de apartenența la o familie de artiști, se simțeau la copilul de atunci niște calități care-l puteau aduce pe scenă?
Nu țin minte exact, bineînțeles. Dar mă învârteam numai printre actori, repet, și regizorul respectivului spectacol era Alexandru Finți. Am dat o probă și am luat castingul (râde)! Lucrurile au mers mai departe și m-am pregătit singură pentru examenul de admitere la Institut, mi-am făcut singură repertoriul. Tata, care se temea că e subiectiv și, când mă asculta, zâmbea și îi dădeau lacrimile, și-a invitat prietenii – Alexandru Șahighian, Jules Cazaban, George Vraca, Colea Răutu – să mă asculte. Iar ei i-au spus „E cea mai mare creație a vieții tale!“. A fost fericit și mândru că are cui să predea ștafeta. N-am apucat să jucăm amândoi într-un spectacol, tata a murit când eram studentă. Am jucat doar un rol mic într-un film de-al lui Andrei Blaier, care a inventat un rol pentru fata bronzată care eram în vara aceea, și i-am dat câteva replici lui tata.
Cum era Nicolae Sireteanu?
Cel mai minunat om, cel mai bun tată, pe care-l adoram, un om de o generozitate teribilă, care nu refuza pe nimeni care-i cerea ajutor moral, artistic, material etc. Ca actor, avea o prezență scenică teribilă, o voce foarte personală, cu roluri foarte mari. Pentru vremurile alea, când actorii încă mai rosteau pe incantație, avea un joc modern. Era de mare expresivitate, impunea și era iubit de colegi și de public.
Eu am absolvit Institutul de Teatru în 1965, la clasa lui Ion Finteșteanu și Sanda Manu. Fiind, întâmplător, printre primii absolvenți din promoția respectivă, am avut privilegiul să aleg și m-am dus la Naționalul din Craiova, dacă tot mă născusem la Craiova, în anii când tata jucase acolo. Veni, vidi vici. Am ajuns colegă cu oameni care mă știau de când aveam câțiva anișori, iar primul rol a fost, la 21 de ani, Catarina din „Îmblânzirea scorpiei“. Eu credeam însă că mi se cuvine! Atunci nu făceam decât teatru, nu aveam alte preocupări. Le spuneam și studenților cât de important e să joci teatru în provincie, dar se pare că am bătut la uși închise. Nu s-a dus nimeni.
Apropo, cât v-ați regăsit în studenții de acum?
Acum un an am renunțat la profesorat, de bună voie și nesilită de nimeni, din motive personale. În fine, mă ocup în continuare de pregărirea unor viitori studenți, lucru pe care-l fac de zeci de ani, din 1976. Prima reușită a fost Adi Carauleanu, actor foarte bun de la Naționalul din Iași. Profesoratul îți oferă șansa de a te întâlni cu roluri pe care nu ai cum să le joci pe scenă. Majoritatea studenților, nu toți, sunt copii buni. Dar puțini sunt pasionați cu adevărat. Iar pasiunea este o motivație teribil de puternică pentru această meserie. Actor cu vocație fără pasiune nu există. Și spun și eu ce spune toată lumea: Muncă, muncă, muncă… Dar și noroc. Actorul e la discreția regizorului, deci are nevoie de noroc.
Ce e indispensabil pentru un actor?
Talentul. Cred în talent și în dorința permanentă de a rămâne foarte ancorat în teatru și artă. Trebuie să vezi spectacole și filme, numai așa ajungi să poți discerne între ce e bine și ce e rău. Plus că așa furi, meseria se fură tot timpul. Dacă ajungi în sertărașul care se cheamă rutină și crezi că-ți ajunge ce știi, ești pierdut.
Sunteți o actriță supusă?
Da. Există mulți regizori tineri interesanți, cu unii am lucrat, iar lucrul cu ei e util și interesant. Dacă am încredere în regizor și în puterea mea de a face un anumit rol, sunt supusă. Dar mă frământ mult și asta mă costă teribil. Când eram tânără, n-avem temerile care mă împovărează acum. În timp, ele au devenit din ce în ce mai mari, și-au făcut loc insomniile, timpul în care mă răsfățam n-a mai fost timpul meu. Munca la un rol a început să mă copleșească, nu mi-am mai permis răsfățuri. Cred că actoria e o profesie care creează dependență și cere sacrificii, știm asta. Recunosc, am sacrificat lucruri importante din viața mea de dragul ei. A fost bine, a fost rău? Nu mă mai uit în urmă. Pentru mine, cel mai mult contează clipa. Cu vârsta, m-am străduit să mă înțelepțesc cât de cât, să înțeleg că există viață și după teatru. De aceea am și renunțat la profesorat. La un moment dat, fiecare zi, fiecare clipă, devine foarte importantă. Și, totuși, sunt prea mult lucruri care contează de făcut în viață. Iar pentru mine au contat întotdeauna prietenii, familia, bărbații pe care i-am iubit. Profesoratul însemna un consum afectiv, psihic, energetic enorm. Așa că mi-am zis să-mi văd de artisticăria mea, cât vor mai îngădui Dumnezeu și îngerul. Sunt foarte liniștită și împăcată. Vreau să călătoresc, să văd teatru care mă emoționează, actori englezi și ruși, care-mi plac foarte mult, spectacole cu o componentă vizuală puternică. Nu mă interesează teatrul în care se întâmplă multe, dar care nu-mi transmite nimic. Merg la festivaluri și am văzut spectacole care mi-au stârnit pofte artistice, în care aș fi vrut să joc orice, dar și producții ale unor regizori importanți, care însă nu mi-au spus mare lucru.
Print