S.O.S., cui i-e frică de tinerii absolvenţi?

N-am să vorbesc din nou despre calitatea spectacolelor prezentate în Gala Absolvenților a Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică. O să spun doar că cele patru spectacole pe care le-am văzut în această săptămână în cele două săli ale Facultății de Teatru – „Chicago”, „Cum vă place”, „Livada de vișini” și „Elixirul” –, spectacole ale masteranzilor de la Arta actorului, sunt o ministagiune în sine. Sunt spectacole la cheie pe care nu trebuie decât să le iei și să le duci într-o sală și să le dai voie să se joace.

Am să vorbesc, în schimb, despre inerția unui sistem care nu permite aproape nimic și, mai ales, despre oamenii care se ascund în spatele sistemului. Un sistem în care doza de ipocriziei a decidenților este direct proporțională cu funcția. Toată lumea în teatrul românesc vorbește despre șansele care ar trebui acordate tinerilor. Dar nimeni nu le acordă cu adevărat. Cei mai mulți își croiesc drum care pe unde poate și reușesc cu chiu, cu vai să joace câte un spectacol printr-un spațiu independent, unde lucrurile nu sunt deloc roz, unde se practică adesea sistemul donațiilor la sfârșitul reprezentației. Alții, care vor să joace într-o sală de teatru să-i spunem consacrată, sunt nevoiți să închirieze sala respectivă și adesea să-și cheme rudele, părinții și prietenii să cumpere bilet ca să acopere costurile.

Dar nici despre veșnica poveste cu actorii care n-au din ce să trăiască nu vreau să vorbesc, ci despre șansele reale care ar trebui și ar putea să li se acorde acestor oameni, unii dintre ei extrem de talentați. Să li se acorde nu din generozitate, ci pentru că, din o mie de motive, merită! Întâi de toate e vorba de un lucru simplu, pe care CEI CARE POT îl uită cu bună știință: teatrul nu se oprește în loc aici, iar „generația de aur” – sintagmă de limbaj de lemn, pe care atâta ne place s-o folosim – nu e doar una singură și e important să nu încercăm cu orice preț să distrugem din fașă orice altă posibilă „generație de aur”.

Am fost în fiecare seară în sală la UNATC în această săptămână. Nu am văzut acolo NICIUN director de teatru din București sau din alt oraș, nu am văzut nici regizori, alții decât cei care au lucrat cu ei la clasă. Nimeni. Niciun director de teatru (deși au fost invitați) nu a venit să vadă aceste spectacole dintre care, am s-o afirm fără ezitare, unele sunt mult peste producțiile teatrelor pe care le conduc. Deși „Chicago” este unul dintre puținele musicaluri create în ultimii ani în București, nimeni nu s-a obosit să bată drumul până pe Matei Voievod, și nu mă îndoiesc că le-a ajuns la ureche zvonul că e un spectacol reușit. Nimeni nu s-a gândit să facă ceva, să găsească o portiță să-l includă în repertoriu sau măcar să ofere o sală unde să fie jucat. Decorurile sunt sumare, cu asta n-ar fi o problemă, actorii tineri și talentați, spectacolul – o plăcere de privit și ascultat, iar cu un minim PR inteligent, ar face săli arhipline. Dar nimeni nu e dispus să caute acea portiță… Nimeni nu e dispus să ofere nimic… Și săli insuficient folosite sunt, slavă Domnului, multe în București.

Desigur, sistemul e așa cum e, și ne convine de minune să dăm vina pe el, tinerii sunt minunați și-i lăudăm, dar atâta vreme cât fac lucruri de calitate gratis, când vine vorba de plată lucrurile se schimbă radical și toată lumea ridică din umeri. Iar în spatele diverselor „proiecte” pentru tineri se ascund multe și felurite interese…

Când s-a încheiat ultimul spectacol – neîntâmplător, „Livada de vișini” –, când s-a dat și ultimul premiu (măcar de le-ar folosi la ceva mâine…), am simțit gustul amar al topoarelor care taie livada. Și tristețea că acele spectacole sunt ucise înainte de vreme.