E frumos la teatru! Râdem, ne simţim bine, ne molipsim de energie şi entuziasm, aplaudăm, plecăm acasă zâmbitori şi bine-dispuşi. Din păcate nu am prea des acest prilej. Aşa că atunci când se întâmplă abia aştept să spun mai departe. Simt că fac un cadou de suflet atunci când pot bucura pe cineva cu o seară frumoasă la teatru. Dacă tot mi-am trimis toţi prietenii, amicii, colegii şi cunoscuţii la „Elixirul” de la U.N.A.T.C., de ce să nu legalizez în scris această recomandare călduroasă şi sinceră?
Spectacolul de Commedia dell’Arte regizat de Mihai Gruia Sandu şi Ştefan Lupu are o prospeţime extraordinară. Cei nouă masteranzi din anul II umplu scena cu atâta poftă de joc, încât ai impresia că zboară de la un arlechin la altul. Sunt tineri şi nebuni, se aruncă în acest exerciţiu cu toată inconştienţa creativă a actorului aflat la început de drum. „Carpe diem!”, „Ce-am avut şi ce-am pierdut”… totul de dragul publicului, până la ultimul strop de energie; dansăm şi cântăm trei zile şi trei nopţi dacă e nevoie pentru a vă face vouă plăcere, iubiţii noştri spectatori. Aşa suntem noi – rebeli, frumoşi, cu toată viaţa înainte, cu speranţe, cu talent, avem atât de multe să vă arătăm, să vă demonstrăm cine suntem şi ce putem deveni dacă aveţi încredere în noi şi veniţi să ne vedeţi. Acesta e sentimentul pe care îl am când mă gândesc la ei. Nu de disperare a absolventului abandonat cu o diplomă în mână şi un CV pe care nu ştie unde să-l depună. Am văzut şi tineri îmbătrâniţi la 20 de ani, care îşi asumă pecetea blazării şi depun armele înainte de a încerca măcar să tragă cu ele. Copiii pe care i-am văzut eu în Sala „Ileana Berlogea” la U.N.A.T.C sunt toţi numai iubire. Naivi şi buni, profesionişti, concentraţi, convinşi că locul lor e pe scenă, gata să depună efortul să ajungă actori adevăraţi.
Canavaua gândită de profesorul lor Mihai Gruia Sandu le vine mănuşă. O înlănţuire de scene pline de umor, un ghem încâlcit de situaţii de Commedia dell’Arte – povestea e banală şi pe înţelesul oricărui preşcolar. Sarea şi piperul sunt tocmai improvizaţiile, micile mari accidente savuroase, intrarea şi ieşirea din convenţie, ruperile de ritm haioase care dau spectaculozitate şi sens unui exerciţiu deloc facil. Măştile Commediei dell’Arte nu sunt doar nişte tipuri recognoscibile prin costum, nume şi o trăsătură unică de caracter. Dacă nu ştii cum să joci acea mască, să porţi acel costum şi să pui carne pe caracteristica definitorie, impostura şi nepriceperea sunt foarte uşor de sesizat. Sinceritatea e prima condiţie pentru a putea aborda acest gen pe care unii îl consideră datat şi bun de păstrat doar între copertele cărţii de Istoria Teatrului Universal. Azi când Mary Poppins zboară peste capetele noastre pe Broadway sau când Cirque du Soleil face turnee în toată lumea. Nu ne mai păcăliţi aşa uşor. De ce am mai râde la bastonade şi cu ce ne-ar mai amuza un Pulcinella cocoşat sau un Dotore infatuat? Suntem, doar, un public matur şi cult. Nu ne îmbătăm cu apă rece şi cu greu zâmbim când vedem o tumbă. Ei bine, când Arlecchino e ca pe arcuri şi Pantalone decrepit şi pervers, iar Lelio atât de profund-patetic în dragostea lui pentru Izabela râd. Nu ştiu de ce. Instinctiv. Uit şi că e o bagatelă şi că nu se cade să îi deranjez pe vecinii de rând cu volumul hohotului meu… e pe bune, pentru că aşa e şi pe scenă.
Fiecare gest asumat, fiecare poziţie studiată atent, fiecare tonalitate a vocii perfect controlată, sincronizare la secundă şi mai ales seriozitate de la un capăt la celălalt. Atunci când simţul penibilului e înlocuit de organicitate râde o sală întreagă. Când ne facem că şi luăm în uşor o comedioară puerilă pe care o umplem de cioace, să nu avem pretenţia de artă. Aceşti tineri inimoşi se iau foarte în serios şi, deşi nu am o secundă impresia că le e greu, simt orele de muncă din spatele acestei performanţe.
Spectacolul se termină cu o sarabandă veselă, publicul aplaudă fericit, iar eu rămân cu câteva stop cadre vizuale şi sonore: răguşeala bătrânicioasă a lui Pantalone – Vlad Pavel, plăcerea nebună de a scârţâi din voce a lui Dottore – Cezar Grumăzescu, bucuria de a fi (şi atât) în toată splendoarea sa a lui Capitano – Sergiu Costache, ochii măriţi a iubire veşnică ai lui Lelio – Lucian Ionescu, mofturile şi zâmbetul cu aparat dentar sclipicios al Izabelei – Ioana Manciu, feţele care se schimbă perpetuu pe chipul Colombinei – Aida Avieriţei, zâmbetul vioi şi năstruşnic al lui Arlecchino – Liviu Chiţu, cocoaşa pe care o poartă dintotdeauna şi elasticitatea lui Pulcinella cel când intrigant, când duios – Alexandru Sinca şi emoţiile stângace, febra, reacţiile vii, bâlbele furioase, candoarea ratării, entuziasmul succesului şi naivitatea ruşinată a Regizoarei/Autoarei – Ana Maria Bercu.
Chiar e frumos la teatru! Atunci când e simplu, adevărat şi muncit. În fond, nu e deloc complicat să îi convingi pe spectatori – fii sincer sau măcar minte-i frumos. Ne mulţumim cu atât de puţin. Dar când puţinul devine prea-plin, convingerea se transformă în bucurie. Şi nu e nicio magie. E doar actorie!
Print