Greu de spus când e mai bine să citești romanul ca o vacanță al Ioanei Pârvulescu – când e vacanță sau când nu, tocmai ca să-ți aduci aminte de starea ei? Întâmplarea a făcut că „Inocenții” a venit la rând în timpul unei mici vacanțe de iarnă, petrecută undeva lângă Brașov, locul mirific în care ne invită cea mai recentă carte a scriitoarei. Și bine a făcut întâmplarea.
Pe Ioana Pârvulescu, cei care nu au făcut Litere o știu exclusiv și din romanele publicate în ultimii ani, și din scrierile ei între genuri, din volume de succes ca „Întoarcere în Bucureștiul interbelic” și „În intimitatea secolului 19”. Toamna trecută, scriitoarea a venit la Gaudeamus cu acest nou roman, „Inocenții”, ușor de citit ca propria ei antologie a inocenței, unde, ca în minunata carte concepută cândva de Iordan Chimet (pe care Ana, micuța noastră povestitoare, o și primește cadou de la tata), se etalează lumea purității. Numai că în „Inocenții” aflăm și prețul ei.
După „Cruciada copiilor” de Florina Ilis, „Băiuțeii” de Filip Florian și Matei Florian, „Toate bufnițele” de Filip Florian, câteva cărți importante din literatura română contemporană, „Inocenții” nu aduce o altă copilărie, ci aduce altfel copilăria în fața cititorului. Patru copii – Dinu, Doru, Matei și Ana – își trăiesc copilăria într-o casă din Brașov, pe vremea când casele încă au fețe de om, cum aflăm din primul capitol, și încă sunt întruchiparea Paradisului. Pe strada Maiakovski (fostă și viitoare Sfântul Ioan), într-o casă plină, în care se întâlnesc personaje pe care Ioana Pârvulescu are grijă să nu le explice până la capăt, acolo se află Paradisul pentru patru „locatori”, doi băieți și două fete.
Ei observă foarte bine cum își pune Tâmpa căciula, cum cei din exterior spun și fac lucruri de neînțeles sau pur și simplu ele li se întâmplă (cum ar fi sasul Willi Hahner, ajuns în lagărul Donbas, de unde evadează), cum peste tot se ascunde misterios, dar nu tocmai amenințător câte ceva. Și, adesea, se ascunde cu ajutorul bunicilor și părinților protectori. Multe secrete în lumea celor mari, care au acces la tot ceea ce lor le rămâne interzis sau doar departe. Dar și multe secrete necesare și/sau inevitabile, căci fără ele nu se prea poate, gândește Ana, descoperind printre altele cărțile, anticariatul și un anume anticar: „Eu cred că fiecare om trebuie să aibă un secret al lui, ca să fie cu adevărat frumos. Și mai cred că fiecare carte trebuie să aibă o viață secretă a ei ca să fie cu adevărat bună. Secretele astea nu-i bine să fie dezvăluite decât oamenilor încăpători pe dinăuntru. Când îți pierzi un secret sau îl află cine nu trebuie e ca și cum te-ai împuțina, ca și cum ai scădea în înălțime în loc să crești. Dar dacă-l spui unui om cu suflet mare asta te întărește. Secretele cărților dăinuie ani de zile. Cărțile care au un secret pot fi citite și după o sută de ani, și după o mie de ani. De obicei scriitorul le-a scris pentru că a avut o mare durere tainică sau ca să înveselească pe cineva trist sau ca să uite că el însuși e foarte bolnav sau ca să câștige dragostea cuiva care nu-l băga în seamă sau ca să pună un strop de aventură în viața lui monotonă. Dar asta nu trebuie să se vadă în carte, cartea se preface că nu știe secretul scriitorului. Și scriitorul se preface față de carte că nu-i cere să-și dezvăluie ascunzișurile, o lasă chiar să-l mintă. Dar secretul adevărat există, totuși, și-l leagă pe scriitor de carte, și-apoi leagă cartea de cititori.”
Să fii copil în Brașov/Kronstadt/Brassó/Stalin, diversele nume ale orașului căruia autoarea îi construiește un cuceritor spiritus loci, în a doua jumătate a secolului XX înseamnă să ai parte de tot felul de secrete și de tot felul de aventuri. Orașul parcă le încurajează, iar muntele exact asta înseamnă. Ficționalizată, istoria locală triumfă discret în „Inocenții”, unde e loc pentru poveștile multor spații, de la Hotelul Aro la Tâmpa, și pentru multe destine care stau în spatele personajelor noastre principale. Aceasta este chiar una dintre reușitele cărții: ce vedem în spate, dincolo de elementele principale, ce întrezărim grație științei autoarei de a scrie ne atrage cel puțin la fel de mult ca povestea din prim-plan.
Trecutul se vede în prezent, din care se întrezărește viitorul. Epoca de Aur e și ea acolo, „porcu’ de Ninel” (cu tot cu secretul lui!) e și el acolo, maturizarea, despărțirea și cursul inexorabil sunt și ele acolo. Paradisul copilăriei nu se pierde niciodată, el rămâne bine ancorat în memorie și poate fi salvator. Așa cum realitatea istorică poate fi foarte rar. În duiosul bildungsroman cu ecouri autobiografice al Ioanei Pârvulescu, ca o vacanță care amenință în fiecare clipă să se termine, realitatea atroce pare ținută însă departe. Preț al paradisului, ea există însă în toți și în toate.
Citind „Inocenții”, simți aerul tare al Brașovului și al împrejurimilor lui, fie că ai un déjà vu, fie că nu, pătrunzi în mitologia orașului, pe care ficțiunea parcă o face mai spectaculoasă, și în niște vieți pe care, la sfârșit, ai vrea să le urmărești mai mult, pe care le poți continua în imaginație și care ție, cititorul, îți pun tot felul de probleme. Senzaționalul îți pare uneori cotidian și cotidianul îți pare senzațional, copilăria îți pare universală, și totuși atât de particulară, literatura îți pare, încă o dată, o cale atât de bună de a păstra și de a înțelege.
Nimic inaccesibil în „Inocenții”, această vedere care îți aduce aminte instantaneu de un loc și de un timp, nimic tezist și nimic simplist. Simplu, da, căci romanul are simplitatea la care ajung scriitorii care ating maturitatea artistică. Descoprindu-l, veți descopri câte ceva din copilăria dumneavoastră și veți redescoperi, cu siguranță, câte ceva dintr-o istorie din cauza căreia ea nu a fost așa cum ar fi putut să fie.