La începutul fiecărei luni, revista Yorick vă propune în „Book Corner” o discuție despre cărți de rezonanță, volume de ficțiune și lucrări de nonficțiune, recent apărute în România.
Și a fost 1 decembrie, și a fost centenar. Și a fost ca în țărișoara noastră. Ministerele au duduit din 2017 de fonduri omagiale, de dragul manifestărilor care să ateste tinerețea României în 2018. Sărbătoarea a inclus în ziua cu pricina o defilare temeinică, unde s-a stricat un tanc, chiar la marea paradă, și ostașii patriei n-au izbândit să-l repare pe loc cu ciocanul. Altfel, pregătiri din timp. S-au vopsit trunchiuri de copaci vii în roșu, galben și albastru, cum am văzut la știri acum câteva zile. De câteva luni pe dosul autobuzelor RATB scrie falnic „100 de ani”, ca și pe mărci de apă minerală, de altfel, s-au dat mititei „de centenar”, dar și basmale și insigne. Mai mult chiar, s-au editat cu ghiotura cărți „de centenar”, s-au făcut spectacole năstrușnice „de centenar” întru popularizarea istoriei, cu bănuți serioși, și să nu credeți că s-a terminat! Da’ de unde! Unii n-au apucat să isprăvească, deși se isprăvește anul, așa că la sfârșit de decembrie, când e omul mai interesat de acte artistice, să te ții noutăți!
Ehei, și-atunci, când nimic nu e nou sub soare, cum românul e pătruns până în măduva oaselor de solemnitatea momentului și de recunoștința pentru strămoșii care s-au jertfit, când lăcrimează pios lângă ceaunul cu mămăligă și sarmale ori se prinde sprințar în hora „de centenar”, când și artiștii devin brusc atașați de patrie, mai ales că au fost și fonduri, și vin repede-repejor cu un spectacol contextual, cum să nu te gândești imediat, român fiind, la cărțile lui Radu Paraschivescu? Sfârșitul de an „centenar” nu ai cum să nu-l vezi cu ochii lui.
Și cum văd ochii lui? Uf, păi… cum, știți foarte bine, că doar l-ați citit. Iar în ultimii ani din ce în ce mai mult, după cum o arată cifrele însele. Ochii lui „văd monstruos”, iau urechile „aud enorm”. Ăăă… Sau cum era? Să tot fie vreo douăzeci de ani de când el joacă rolul acela de observator lucid, ironic, dar nu terminator, care le dă cartonașe galbele cetățenilor care evoluează pe terenul atât de limitat al societății noastre. Și, cumva, reușește să fie și politically correct (și nu numai grație umorului salvator din dotare): îi taxează mai ales pe cei care vor să fie, care se pretind altceva decât sunt. Să tot fie vreo douăzeci de ani de când privește cu un zâmbet în colțul gurii pitorescul nației din care face parte și o creionează în volume ghidușe care n-au cum să lipsească din bibliografia celor care studiază psihologia poporului român, a consumatorului de media și nu numai. La ceas solemn de centenar, o incursiune în cărțile lui nu poate fi decât un revigorant duș rece pentru oricine, și pentru capetele înfierbântate de gravitatea și de festivismul momentului, și pentru lucizi.
Pe Radu Paraschivescu îl știți de la televizor, unde, în calitate de comentator sportiv, analizează diferite prestații de fotbaliști și nu numai și de câțiva ani face educație, ca s-o spunem pe șleau, realizând cu cert profesionalism și talent emisiuni necesare ca „Dă-te la o carte” sau „Pastila de limbă”. Îl știți și din paginile ziarelor, tipărite sau online, unde se apleacă prompt asupra metehnelor mioritice din varii sfere ale societății noastre, ce merge șontâc-șontâc dinspre trecutul neînțeles spre viitorul visat. Și, desigur, îl știți din cărțile lui publicate la Humanitas, prin care își marchează clar teritoriul, în comentariile lui văzându-se cel mai bine fațetele de eseist și prozator, de ironist, de spirit ludic cu o apetență ieșită din comun pentru monștrii născuți din somnul rațiunii.
Și din somnul națiunii, fără îndoială. Acesta este, aș zice, tărâmul lui predilect, pus sub lupă în mai multe cărți, cea mai cunoscută fiind, cu siguranță, „Ghidul nesimțitului”. Mi-am confirmat-o recent, întorcându-mă la cele mai recente trei volume ale sale, numai bune de citit „la ceas centenar”, volume care s-au bucurat, toate, de succes în rândul cititorilor, cum e și firesc să fie în țara lui „ca și om”. „Orice om îi este teamă. Un partid, doi ani, trei premieri”, „Două mături stau de vorbă. Scene românești” din 2018 și „Cartea râsului și a cercetării. Ce se întâmplă cu creierul dacă înveți cuvinte noi în timp ce faci sex” (2017) culeg monștri născuți din somnul rațiunii și al națiuniii în prezentul nostru fierbinte, un prezent cât se poate de național, însoțit însă de un prezent internațional ofertant și el, mai ales când vine vorba despre descoperirile năstrușnice făcut de… „un grup de cercetători britanici”, știți dumneavoastră, care constată că „femeile arată mai bătrâne în fiecare miercuri la ora 15.30” ori că „tatuajele pot ajuta organismul să lupte împotriva anumitor boli”. Și din somnul acesta lung și adânc culegătorul pescuiește creaturi cu care nu ai cum să te plictisești și, în același timp, de care nu poți să nu te ferești.
Reproduse negru pe hârtia albă, vorbele unor oficiali de stat din țara lui „ca și” sunt într-adevăr compatibile cu logica unor personaje caragialiene. De la „Doamna prim-ministru a rămas deschisă ca și la instalare” (Dacă nu știți „ a lu’ cine” sunt vorbele astea, nu vă pot răpi plăcerea de a descoperi singuri) la „Ca neamț, să vorbești de gazare, îți trebuie mult curaj”, trecând printr-o colecție remarcabilă de inepții, bâlbe, anacoluturi și alte derapaje gramaticale, contradicții în termeni și alunecări de logică, prada din „Orice om îi este teamă” trimite la o realitate grotescă. În Radu Paraschivescu ea și-a găsit umoristul de care avea nevoie ca românul să se vadă așa cum e și, de asemenea, ca să poată înțelege ceva. Asta, dacă are timp și mai ales curaj să deschidă cartea. Ca să știți cum vede autorul România, citez un fragment dintr-un articol inclus în volumul „Două mături stau de vorbă”: „Pe de altă parte, televizorul poate funcționa ca radar de depistare a inadecvărilor și a inadecvaților. El te ajută să-ți dai seama că unul dintre motivele pentru care lucrurile nu merg bine este amplasamentul nepotrivit al anumitor oameni. Instalarea lor precară în viața de zi cu zi. Și, nu în ultimul rând, neputința de a refuza ipostaze care-i expun ridicolului. Înțelepciunea populară susține că omul sfințește locul. Adevărat, dar numai când nu-l compromite. La așa-numitele dezbateri de pe unele posturi TV, inadecvarea și verișoara ei, impostura, defilează la braț și nu suportă să fie despărțite. Un violonist vorbește despre acceleratorul de particule, o fostă profesoară de matematică se pronunță cu privire la transferurile din Liga I, un culegător de folclor emite păreri despre Constanta lui Planck, un tâmplar face politică. Oameni fără contur medical cheamă la răscoală împotriva vaccinului și a mâncării gătite. Analfabeții scriu cărți. Oricine poate face orice. România devine țara omnicompetențelor și a atotștiutorilor mulți și gureși. A bolnavilor de televizionită care trebuie să-și spună părerea în orice problemă, fără adierea de zefir a dubiului. Și fără să se întrebe dacă e sănătos să știi chiar totul despre tot.”
Fără să știe totul despre tot, Radu Paraschivescu desenează negru pe alb un chip al lumii noastre. Pentru că e fidel, îi iese o caricatură dodoloață din numai două-trei comentarii, de obicei laconice și ironice, din doar două-trei tușe, subliniind ridicolul într-o lume în care lipsește prea des, bată-l vina, simțul ridicolului, ca și cum ar fi un organ pe cale de atrofiere. Bâlciul deșertăciunilor se etalează în cărțile lui de ani buni, oferind o imagine pe care, ca s-o suporți, nu poți s-o înghiți decât cu pastile de umor. Dacă ți-a mai rămas.
Dacă în volumul cel mai recent, bestseller Humanitas la Gaudeamus 2018, se desfășoară menajeria de carton a unei Românii preocupate să facă poale-n brâu și să horească „de centenar”, pe care o autorul o pune sub lupă și în „Două mături stau de vorbă” (fără să mai amintesc de cărțile anterioare), în „Cartea râsului și a cercetării” avem, pe de o parte, „Chipul românesc al imposturii”, o trecere în revistă a unei cazuistici ample, care începe aici cu doctoratul Elenei Ceaușescu, iar în partea a doua descoperim „Rătăciri planetare”, unde putem să ne frecăm palmele de bucurie că mor și caprele vecinilor cu asupra de măsură. Că doar nu sunt nici „ei” perfecți, nu? Și ce să vezi oare? Păi… felurite roade ale delirului pseudoștiințific, cum bine îi zice autorul, însoțite de un comentariu, născut, evident, din dorința de a potoli insațiabila și universala foame de senzațional și din la fel de insațiabila poftă de a ieși din anonimat. Dintre monștrii născuți din somnul rațiunii și inventariați de Radu Paraschivescu, amintesc: „Bondarii pot învăța să marcheze goluri”, „Mărimea încălțămintei bărbaților indică tendința acestora de a înșela”, „Puii de găină au mai multă minte decât copiii” și „Lumina intensă din dormitor e asociată cu obezitatea”.
Citiți, deci, și vă minunați! „Râdeți-vă” liniștiți, că râsul face bine, iar asta n-a descoperit-o un grup de cercetători britanici. Deși… poți să (mai) fii sigur de ceva în zilele noastre? Și e posibil ca, citind o asemenea etalare de inepții care „sparie gândul”, să treceți altfel peste titlurile care fac orice ca să atragă atenția. Dar chiar orice pentru un click. Și e posibil ca, plecând de la acest peisaj atât de familiar, cu plăsmuiri atât de neverosimile ale prostiei și cu creaturi atât de neverosimile din arena publică, să vreți să mergeți și în peisajele literare din alte cărți ale autorului, unde veți fi răsplătiți, dar altfel. Puteți începe cu „Am fost cândva femeie de onoare și alte povestiri” din 2017, apoi vă puteți întoarce în Italia lui Caravaggio, diavolul cu mâini de înger, citind „Fluturele negru”, sau puteți ajunge în Portugalia, dacă faceți pactul cu ficțiunea și mergeți pe mâna autorului în „Cu inima smulsă din piept”. Din moment ce „simte enorm și vede monstruos”, Radu Paraschivescu, fără să știe, repet, totul despre tot, face literatură în mai multe feluri. O face cu plăcere și, în felul ăsta, creează plăcere trezind și reveria, și luciditatea. Îndrăzniți la sfârșit de an festivist să-l citiți, e un moment cât se poate de bun, și să nu-mi spuneți că nu am dreptate! Dar aveți grijă cu cititul și obiceiurile de lectură! Nu se știe ce va mai descoperi între timp grupul acela de cercetători britanici…