Să tăcem pentru Liviu Ciulei

Săptămâna trecută, într-o după-amiază, Teatrul Bulandra şi-a făcut în mod public o datorie. A adunat în sala care va purta numele lui Liviu Ciulei – artistul cu vocaţie de ctitor într-o jumătate de secol în care ctitoria era deja şi un cuvânt, şi un gest anacronic – câţiva dintre oamenii cărora Liviu Ciulei le-a schimbat fără să ştie, destinul.

Adăpostind discret urna cu cenuşa care a rămas din artistul a cărui rigoare a cristalizat la început o trupă la Teatrul Bulandra, căminul visat şi ocrotit cu pasiune, pus la cazne de dragul unei arte care cerea tot, clădirea de la Izvor a primit mulţi artişti sincer întristaţi, dosind cu decenţă câte o lacrimă, păstrând o clipă de reculegere în apropierea urnei, în prezenţa unor buchete de flori şi a câtorva membri ai familiei artistului. Nimic ceremonial şi nimic fastuos, doar o linişte simplă, firească, întreruptă de şoapte, înainte de intrarea în sală, pentru o comemorare dintre cele cum nu se practică în România. Sub semnul firescului şi al decenţei binefăcătoare, cei veniţi să-şi amintească de Liviu Ciulei, de modestia, de naturaleţea şi de îndârjirea lui în ale teatrului au vorbit calm, reverenţios, dar nu bombastic, ferindu-se de discursuri încărcate de retorică.  Sentimentul de recunoştinţă exprimat public, şi el o raritate în vremurile noastre, a plutit toată seara în sala de teatru în care mulţi dintre cei prezenţi văzuseră, cu decenii, în urmă, multe dintre capodoperele lui Ciulei. Unii dintre ei, cum sunt Victor Rebengiuc şi Ion Caramitru, chiar au jucat în ele, graţie unei şanse generoase acordate de un maestru încrezător în puterea şi mai ales în dorinţa tinerilor de atunci de a face teatru autentic. „Miracolul existenţei acestui teatru i se datorează. Bulandra a fost academia în care ne-am dat cu toţii licenţa”, a spus direct Ion Caramitru, recunoscând că tot destinul său artistic i se datorează lui Liviu Ciulei, care l-a invitat să vină în trupa teatrului. „Să tăcem din gură şi să ne uităm la chipul lui e cel mai frumos omagiu pe care i l-am putea aduce”, a adăugat directorul de azi al Naţionalului bucureştean, amintind o idee dragă regizorului: replicile nu înseamnă nimic în teatru, pe lângă ce este dincolo de ele. „Nu pot uita chipul lui încărcat de tristeţe, una în mod paradoxal fericită, la vizionările şi la cele trei reprezentaţii cu Revizorul. Eram în sală, ascuns după stâlp, şi-l urmăream. Alături de el îi vedeam pe cei dornici să lucreze cu el. Chiar dacă îl turnau la Securitate, voiau să trăiască în ideal”, a povestit Ion Caramitru.

„Distins, cald, prietenos, bun animator, ne făcea să ne simţim împliniţi” sunt câteva dintre atributele folosite de un foarte recunoscător Victor Rebengiuc pentru a-l descrie pe regizorul căruia-i datorează formarea. „El există în mine. Pe fruntea mea e semnul lui Liviu Ciulei şi sunt cel mai mândru că am făcut parte din trupa lui. Primul meu rol important, dintr-un spectacol montat de cineva care se credea regizor, dar nu era, lui i-l datorez. El mi-a dezlegat, în particular, acest prin rol important din Moartea unui comis voiajor”, şi-a amintit cunoscutul actor, păstrându-şi bunul obicei de a nu face risipă de cuvinte.

Prezentă la comemorare, actriţa Irina Petrescu a amintit, tot în cuvinte puţine, despre „firescul comunicării adânci pe care ştia s-o stabilească fără efort” un artist care s-a autoexilat şi n-a mai revenit cu adevărat niciodată în teatrul din România, chiar dacă a pus în scenă câteva spectacole după 1990. Invitat să monteze, povesteau Alexandru Darie şi Ion Caramitru, pretexta să nu mai aude şi nu mai vede bine. De fapt, se temea, spuneau cei doi artişti, se temea de el, de un trecut pe care nu-l uitase şi de forţa lui. Cartea în care să se arate, chiar şi atât de puţin cât se poate dezvălui într-un volum un om care a existat odată în carne şi oase, ar putea veni de la Lucian Pintilie, şi prieten, şi rival. Prezent la Teatrul Bulandra spre a-şi aminti de el, Lucian Pintilie s-a trezit în imposibilitatea de a vorbi acolo, atunci, în faţa celor veniţi să asculte cuvinte despre Liviu Ciulei. Va vorbi, dacă se va ţine de cuvânt, într-o carte viitoare.

Dacă vă închipuiţi că în tăcuta adunare de săptămâna trecută s-au strecurat figuri de critici dintr-o generaţie sau alta vă înşelaţi. Nici cei ce-l amintesc mereu şi nici măcar cei care îi vor fi văzut spectacolele celebre de la „Bulandra” nu au venit. Motivele ne rămân necunoscute, desigur. Absenţei lor i s-a alăturat şi absenţa unor „diriguitori” de azi ai culturii române care ar fi fost datori să vorbească despre Liviu Ciulei, căci lui cultura română din ultima jumătate de secol îi datorează enorm. Poate că ruşinea a fost, într-un fel, spălată de prezenţa lui Horia-Roman Patapievici. Din păcate însă, acesta n-a venit în calitate de preşedinte al Institutului Cultural Român, ci în cea de realizator al emisiunii de televiziune „Înapoi la argument”. Pe de altă parte, de data asta scriitorul s-a dezis de discursul rigid, cu alură condescendentă, preferând tonul foarte uman al amintirilor unui licean despre „Furtuna” de poveste, ale unui adolescent care-l vedea pe Liviu Ciulei în zona Grădina Icoanei, mergând încet într-un pardesiu negru, fumând ţigări lungi, albe…

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.