Sabrina Iașchevici: Teatrul independent e ca o reformă personală

sabrina iascheviciE seară și Sabrina Iașchevici, după ce a alergat prin parc, exercițiu despre care spune că o ajută să-și pună ordine în gânduri, abia se pregătește de două repetiții. Și în adolescență lucra noaptea, desenând pe vremea când se pregătea pentru arhitectură. Dar dorința de a face teatru a fost mai mare. Acum actriță la Teatrul Odeon și implicată în multe proiecte independente, Sabrina Iașchevici privește spre prezent fără mânie. Privește, dimpotrivă, cu încredere, cu bucurie, cu o curiozitate indispensabilă evoluției. Face teatru profesionist de câțiva ani și a câștigat o mulțime de premii. Cele mai recente sunt Marele premiu al FNTi București pentru spectacolul „Trădare” de Harold Pinter (2014), Premiul pentru cea mai bună actriță pentru rolul Emma din același spectacol la Maratonul de Teatru Independent Fringe București (2014), Premiul pentru cea mai bună actriţă în rol principal pentru rolul Winnie din spectacolul „Ce zile frumoase!” de Samuel Beckett, Festivalul Naţional de Teatru Independent(2013), Marele Premiu „Ştefan Iordache” pentru rolul Winnie din același spectacol, Gala Tânărului Actor Hop 2012.

La un moment dat, acum câțiva ani, apare brusc pe scena românească Sabrina Iașchevici. Ia o grămadă de premii, atrage imediat atenția, e în spectacole independente și acum a devenit actriță la Odeon. De unde s-a ivit talentul ăsta cu atâta forță?

Nu știu de unde a apărut, dar ceva a mocnit dintotdeauna în mine. În ultima vreme parcă e ceva în mine care vrea să absorabă. Am un fel de efervescență și o poftă nebună de a face lucruri, de a afla, de a lucra.

Și lucrurile vin ele la tine?

Am avut un traseu luminos. S-au legat lucrurile. Cumva, întotdeauna am știut unde-mi doresc să fiu și, nu știu cum, s-a și întâmplat.

Unde-ți dorești să fii?

Cel mai mult îmi doream să fiu actriță. Am dat exemene de admitere la Actorie la București și la Cluj, am intrat în ambele părți, dar am venit aici, deși avem toate motivele să rămân acolo: aveam prieteni, era mai aproape de Arad, Miriam Cuibus urma să-mi fie profesoară etc. La București am rămas fără să cunosc pe nimeni. Așa am simțit. Acum, în afară de teatrul independent, la care n-aș vrea să renunț deloc, indiferent ce s-ar întâmpla, îmi doream să mă angajez la Teatrul Odeon. Și s-a întâmplat. Mi se părea că acolo trebuie să fiu.

Dar povestea cu teatrul când a început?

De mult. Pe la 14 ani, când o prietenă mi-a zis că ea cântă și spune poezii la Școala Populară de Artă. Mi s-a părut exact descrierea lucrurilor pe care aș vrea să le fac și care mi s-ar potrivi. Până atunci nici nu mersesem la teatru. M-am dus cu ea și am rămas în trupa de teatru Veșnic Tânăr, la doamna Emilia Dima-Jurca, o actriță foarte puternică din Arad. Acolo s-a întâmplat descoperirea. Apoi, în clasa a IX-a, m-am dus în trupa francofonă Amifran, condusă de Florin Didilescu (Papa Pidi). Mulți liceeni din Arad interesați de teatru intră și acum în trupă. Am călătorit prin lume cu trupa – Franța, Italia… Primul turneu a fost la Napoli și apoi în Sicilia, la două festivaluri francofone. Făceam teatru în franceză și așa am descoperit lumea. Am cunoscut oameni. În paralel, eram în continuare și în trupa Veșnic Tânăr și în grupa școlii, condusă de profesoara de română Camelia Chirilă, o artistă cu care am făcut tot felul de experimente, am înregistrat piese radiofonice pe CD-uri etc. Eram peste tot. Apoi am fost la un casting organizat la regizorul Ștefan Iordănescu la teatrul din Arad. În spectacolul „Stella” de Goethe am avut primul rol pe scenă, în clasa a XII-a. Acum lucram cu actori profesioniști și trăiam printre ei.

Premiile îți pot da puțină încredere, mai ales când ești genul autocritic, ca mine, care nu sunt niciodată mulțumită. Sper să nu-mi imaginez niciodată că, vai de mine, am ajuns o mare actriță și să mă opresc din învățat!

Ce ai pierdut de atunci?

Mi-am păstrat optimismul, energia și curiozitatea. Uneori însă stau mai mult singură. În liceu ai mei îmi tot reproșau că nu-mi iau timp doar pentru mine, că nu mă mai reculeg și eu, că umblu nopțile. Acum îmi iau acest timp și cred că sunt mai sceptică, nu mai acord atâtea șanse tuturor lucrurilor și oamenilor. Poate că devin mai selectivă, ceea ce mi-aș dori, pentru că nu sunt așa din fire. Mie mi-e greu să spun „nu”.

În ce fel ți-au folosit toate premiile pe care l-ai câștigat după absolvirea facultății?

Mi-au dat încredere, ca și premiile din liceu. În plus, mi se auzea numele. E plăcut și important, oricum, să știi că ce faci ajunge la oameni, că transmiți ceva, că placi. Altfel, n-ar avea rost. Premiile îți pot da puțină încredere, mai ales când ești genul autocritic, ca mine, care nu sunt niciodată mulțumită. Sper să nu-mi imaginez niciodată că, vai de mine, am ajuns o mare actriță și să mă opresc din învățat!

Te cerți cu tine însăți?

Mult. Sunt foarte tristă când ratez ocazii. Sunt momentele când ieși pe scenă și te auzi vorbind, nu reușești să depășești starea, să te depășești pe tine însăți, „să dai drumul la elefanți”. Parcă tot ce ai învățat e degeaba atunci, atât de goală mă simt atunci, de lipsită de experiență.

Pe scenă ești, deci, o ființă vulnerabilă.

Asta și caut. Când mă pregătesc pentru spectacol, încerc să mă pun într-o stare interioară de vulnerabilitate. Altfel, nici nu poți să joci. La „Ce zile frumoase!” stau față în față cu publicul, foarte aproape și, dacă nu reacționează, mă revolt. Și de fiecare dată îmi aduc aminte că nimeni nu are nicio vină, că eu trebuie să învăț să nuanțez în funcție de situație, că publicul nu are ceva cu mine, că nu-mi datorează nimic, că eu trebuie să-i ofer ceva. Uneori, când ai impresia că tu faci ce trebuie, îți vine să te revolți. Dar poate că, totuși, nu faci chiar tot ce trebuie. Trebuie să faci ce ai stabilit, interior și exterior, și dincolo de asta, trebuie să lași loc de miracol. Trebuie să-ți lași un spațiu ca să se întâmple ceva neașteptat, să-ți dai voie să te surprinzi singur. Când se întâmplă, sunt momente incredibile și inexplicabile. Simți că primești un cadou. Prin tine trece un fascicol care vine de sus. Mi s-a întâmplat la „Ce zile frumoase!”. Există un traseu interior stabilit, dar stările emoționale se întâmplă să fie decalate, să vină ori înainte, ori după stările stabilite. Ce se întâmplă înăuntru e atât de puternic, încât toate cuvintele devin irelevante, oricât de importante ar fi la Beckett, și vin ca o putere mult mai mare decât orice ai stabilit vreodată. Aproape că poți să nu mai ții cont de multe lucruri și să-ți dai drumul, căci vine din exact exact lucrul ăla pentru care te-ai luptat. Eu, personal, sunt fericită și recunoscătoare pentru viața pe care o am.

Când mă pregătesc pentru spectacol, încerc să mă pun într-o stare interioară de vulnerabilitate. Altfel, nici nu poți să joci. La „Ce zile frumoase!” stau față în față cu publicul, foarte aproape și, dacă nu reacționează, mă revolt. Și de fiecare dată îmi aduc aminte că nimeni nu are nicio vină, că eu trebuie să învăț să nuanțez în funcție de situație, că publicul nu are ceva cu mine, că nu-mi datorează nimic, că eu trebuie să-i ofer ceva.

Dar pentru lumea în care trăiești?

Multe, printre care politica, nu le-am aprofundat, multe par nelalocul lor. Uneori mă revoltă reacții ale oamenilor de pe stradă sau indiferența lor, agresivitatea cu care mesaje fără conținut țintesc oamenii, reclamele uriașe din oraș. Peste tot, parcă, pe toate gardurile sunt reclame la medicamente și se vorbește despre probleme intime despre care n-ar trebui să se vorbească. E o desacralizare generală.

Nu e și în teatru la fel?

Pentru mine, nu. Teatrul independent, de exemplu, înseamnă echipe mici, care vor din tot sufletul să vorbească despre ceva. Teatrul independent e ca o reformă personală, ca o revoluție a unui mic lucru. E haos împrejur, noi alegem o părticică și vorbim despre ea. Nu vrem să cuprinde totul o dată. Dar trebuie să avem ceva de zis despre părticica aia pe care o alegem. Eu sunt o privilegiată a sorții – știu ce înseamnă spiritul de trupă și echipa. Lucrez de mult cu Sânziana Stoican, Ionuț Vișan, Silviu Debu sau Valentin Vârlan. Simți că ai casă, că aparții unor oameni. Ei sunt matca. Ești cu cei alături de care ai crescut. Cu Sânziana Stoican am descoperit, lucrând în anul I de facultate, ce înseamnă să stabilești niște lucruri și să taci, cât de puternice sunt tăcerile și cum se leagă.

sabrina1Dar cum s-au legat lucrurile să ajungi la Odeon?

Când am plecat de Piatra Neamț să rămân la București, unde trebuia să joc într-un spectacol la Teatrul de Comedie, spectacol care nu s-a mai făcut, au urmat câteva luni fără niciun orizont, fără niciun proiect, în care totul parcă se prăbușea. Iar eu nu înțelegeam cu ce am greșit. Până într-o zi, când m-a sunat doamna Dorina Lazăr, care mă văzuse la Gala HOP, și m-a chemat la o audiție pentru „Titanic vals”, în regia lui Alexandru Dabija. Doamna Dorina Lazăr mi-a spus după: „Ai luat audiția. Putem și să te angajăm. Cred că ai un îngeraș.” Și mie nu mi-a venit să cred. Se pare că Alexandru Dabija, care mă susținuse, ca membru al comisiei de examinare, și când dădusem examen pentru postul de actriță la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, a fost acest îngeraș păzitor. Iar acum, după trei spectacole în stiluri total diferite, făcute de regizori foarte diferiți, încep să mă obișnuiesc la Odeon și să mă simt într-o echipă.

Ți-ar plăcea să faci mai mult film?

Tocmai am terminat un scurtmetraj de licență al Ștefaniei Maftei, în care am jucat cu o actriță specială, Tatiana Iekel. Mi-ar plăcea să fac mai mult film, deși acolo mă simt constrânsă de felul în care se crede că ar trebui jucat filmul. Eu sunt în tabăra celor care cred că important e să fii adevărat și atunci poți să-ți miști ochii cât vrei. Numai că, în timp ce lucrezi, începi să te gândești că poate ar trebui să joci altfel, poate ar trebui să fie mai „filmic”. Atât de mult cântăresc, că uneori simt că explodez.

Primul draft îmi iese chiar din instinct și pe el se bazează teatrul. Ce urmează după implică supunere și rigoare. Când eram mică îmi doream să fac armata ca să-mi impun singură să urmez regulile.

Deci nu te arunci direct în apă.

Când eram mică traversam parcul și mă aruncam direct în Mureș! La impovizații, mă avântam tare. Dar acum sunt din ce în ce mai analitică. Încerc să-mi urmez instinctul, până-mi dau seama că… Primul draft îmi iese chiar din instinct și pe el se bazează teatrul. Ce urmează după implică supunere și rigoare. Când eram mică îmi doream să fac armata ca să-mi impun singură să urmez regulile. Sânziana Stoican lucrează fin, profund, riguros, răbdător. Pentru prima scenă din „Trădare”, cronologic ultima din poveste, când personajele au 38 de ani și trebuie să facem compoziție de vârstă, am trecut prin multe experimente, am dus emoții în toate direcțiile, am explorat. Totul e clar și stabilit, dar rămâne o plajă largă de a te manifesta. Fixezi tot, dar ești liber!

Cum te simți după spectacol?

Dacă spectacolul a fost bun, simt adrenalină. Stoarsă mă simt doar după unele zile sau nopți de filmare, din cauza așteptării. Aștepți să vină ceva. Mă tot mir că poate funcționa. Trebuie să aștepți, timp în care nu te poți detașa, nu poți citi un alt text, o carte.

Apropo de așteptare și de așteptări, care sunt așteptările tale, ca actriță, de la tine însăți acum, când ești într-un moment bun?

Eu nu aștept, eu chiar lucrez. Fac lucruri. Unii stau și gândesc lucrurile și apoi la fac. Sunt mai multe feluri în care poți reuși să scoți din tine ceva bun. Eu lucrez mereu și așa merg mai departe. Vreau să scot lucruri noi din mine, cum le mai pot exprima. Sper să nu devin niciodată arogată și trebuie să învăț eu cum să mă port cu oamenii care sunt așa.

Teatrul independent, de exemplu, înseamnă echipe mici, care vor din tot sufletul să vorbească despre ceva. Teatrul independent e ca o reformă personală, ca o revoluție a unui mic lucru. E haos împrejur, noi alegem o părticică și vorbim despre ea. Nu vrem să cuprinde totul o dată. Dar trebuie să avem ceva de zis despre părticica aia pe care o alegem.

E loc pentru toată lumea în teatru.

E loc pentru toți sub soare. Asta zice Trigorin din „Pescărușul”. Din păcate, văd mulți colegi, actori sau actrițe, care nu lucrează, care nu și-au găsit locul. Noi, cei care ne-am găsit locul și lucrăm, suntem puțini. Noi, cei din grupul de la Unteatru, de exemplu, am început să lucrăm ușor, ușor ceva, dar nu am vrut să demonstrăm nimic. Poți să vorbești despre ceva, chiar dacă n-ai nimic la dispoziție. Ne-am apucat să lucrăm la „Ce zile frumoase!” fără să avem spațiu, fără să știum unde vom juca etc. M-am plimbat cu Sânziana (regizorul Sânziana Stoican – n.red.) și mi-a povestit despre bătrâna din piesa lui Beckett. Cum bătrânețea e un subiect foarte sensibil pentru mine, cum bunicii mă emoționează atât de tare, am zis să încerc. Eu sunt o fericită și încă de la 16 ani mă întrebam ce m-aș face fără bunici. Acum mai am trei din patru. Sunt foarte bătrâni, fiecare are peste 80 de ani, și sunt minunați. Cu bunicii, cu părinții, cu sora și cu vărul meu îmi petreceam vacanțele.

sabrina iaschevici2S-a păstrat ceva din bunici în tine?

Se zice să semăn cu bunica. Și cred că am de la ea speranța. E luminoasă și are atâta poftă și forță de viață la 92 de ani… Au venit în 2008 la Teatrul Foarte Mic, unde am debutat, să mă vadă. N-am cuvinte să explic cum am fost, deși mă văzuseră jucând la Arad. Vor veni iar, dacă totul merge bine. Nu sunt genul care mă tot laudă, sunt atenți și foarte pertinenți, ca și părinții mei. Au vrut mult de la noi – mișcare, lectură, limbi străine, plecare din țară etc. De altfel, sora mea termină Facultatea de Arhitectură la Bruxelles. Și eu la 9 ani visam să fac arhitectură și ei asta voiau. Desenam de toate și mi se părea extraordinar. Pe urmă a intervenit teatrul, dar în clasa a XI-a mi-am adus aminte că vreau arhitectură și am început să mă pregătesc. Ziua făceam teatru și noaptea desenam până dimineața la patru, când mă culcam. Nu puteam alege.

Până la urmă, ai ales însă. Ai ales bine?

Foarte bine. În arhitectură, totuși îmi lipsea ceva: nu mă cuprindea și pe mine cu corpul meu. Nu era ceva complet. Mi-era teamă să nu-mi distrug viața alegând teatrul, cu care mai ales tata nu era de acord. Or, eu aveam nevoie, în primul rând psihic, de susținerea lui. Dar într-o zi pe care bineînțeles că nu pot s-o uit m-a văzut jucând într-un spectacol și mi-a zis: OK. Du-te la teatru! De atunci mă susțin tot timpul.

Ți-e frică de viitor?

Nu. Am avut perioade când mi-a fost. Nu mă gândesc la viitor, ci la prezent și poate prea mult la trecut. Nu stau cu gândul la viitor, aș vrea doar ca într-o zi el să aducă și o grădină, mai mult stat în natură și mai multe excursii la munte. Asta îmi place să planific: călătorii. În rest, e un haos. Mi-ar plăcea să joc teatru rusesc. Mi-aș dori tare să joc Nastasia Filipovna a lui Dostoievski. Rușii au ceva ce nu mai are nimeni. Acum câteva zile am revăzut cu prietenul meu filmul meu preferat, „Câteva zile din viața lui Oblomov”, regizat de Nikita Mihalkov, pe care l-aș putea revedea la nesfârșit. Mi-a revenit pofta de la „Platonov”-ul montat recent de Andreea Vulpe la Brăila.

Nu e un interes nesincronizat cu preocupările creatorilor de azi, mai ales ale celor de care ești mai apropiată (și) ca vârstă?

Literatura rusă n-are cum să nu te atragă, dacă vrei să mergi mai departe, pentru că e un abis al amoțiilor curate și esențiale. Mă atrage ideea dramatizării unor romane: „Idiotul”, „Demonii” și, mai ales, „Frații Karamazov”. Mi-e dor să fac dans contemporan și spectacol de mișcare. Într-o vară am învățat trucuri la trapez la un atelier din Franța și mi-ar plăcea să le folosesc într-o zi.

Fotografii Facebook Sabrina Iașchevici

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.