„Artistul care a cucerit deopotrivă Hollywood-ul și Broadway-ul”, așa a fost portretizat – pe scurt – în presa internațională Sam Shepard la câteva zile după ce a fost anunțat decesul său. Câștigător al premiului Pulitzer, actor nominalizat la premiile Oscar cu rolul din The Right Stuff (regia Philip Kaufman, 1983), cel mai mare dramaturg al Americii din ultimii 50 de ani și succesele, deloc neglijabile, ar putea continua pe încă două pagini. Relevanța instanțelor din marile industrii ale cinematografiei și teatrului, numărul de premii, încadrările în categorii și adjective la superlativ nu creionează însă, câtuși de puțin, imaginea celui care a fost Sam Shepard, pe care jurnaliștii îl abordau cu sfială, confundându-l adesea cu personajele lui. Un cowboy suspicios, precaut cu oamenii din jur, învăluit într-o tăcere care-l făcea inabordabil și misterios din perspectiva străinilor. Nu a fost genul de vedetă care să-și servească viața privată pe tavă, deși relațiile amoroase complicate, dramele din copilărie și dependența de alcool i-au stârnit întotdeauna pe curioși să-i dea târcoale. Așa se face că muzica, teatrul, filmul, literatura s-au împletit cu intrigi de iubiri, aburi de alcool și fragilitate – un fel de Vest Sălbatic cu de toate, în miezul căruia găseai mereu familia, o obsesie recurentă în creație și în viață, la care se adaugă demitizarea profundă a „visului american”.
Tatăl său a luptat în cel de-Al Doilea Război Mondial, fusese un student eminent, citea Lorca și Neruda și predase spaniolă și geografie într-un liceu. Ar fi putut fi un intelectual desăvârșit, în schimb viața de familie a fost un calvar înecat în alcool și violență. Sam Shepard a resimțit atât de acut lupta cu tatăl lui, încât la 19 ani a plecat de acasă după o ceartă agresivă: „Pur și simplu am fugit și m-am gândit că, ei bine, trebuia să o iau de la capăt și să pretind că nu am avut niciodată o familie.” A început încă din perioada liceului să scrie, însă a trecut mai întâi prin experiența unei trupe rock – Holy Modal Rounders. Patti Smith, care i-a fost și parteneră în anii ’70, l-a caracterizat dintr-o perspectivă mult mai umană și savuroasă: „Era tot ce-ți puteai dori. Era – și încă este – un bărbat foarte chipeș. Și avea un fel de magnetism animalic. Era mereu aproape visceral. Avea o energie imensă și o lumină reală în privire. Părea născut pentru rock’n’roll. Pe atunci era toboșar și ceva din el îl făcea un performer extraordinar. Credeam că o să fie viitorul muzicii rock’n’roll, nu mă gândisem niciodată că o să ajungă scriitor.”
Când Sam Shepard începea să scrie teatru, mișcarea Off Off Broadway abia se năștea. A debutat cu piesa „Curse of the starving class”, după care a urmat „Copilul îngropat” în 1978 pentru care a primit și premiul Pulitzer. I-a venit ideea de a deveni scriitor în timp ce citea „Lungul drum al zilei către noapte”, regăsindu-și trecutul și suferințele în familia disfuncțională, aproape demonică, pe care o crease Eugene O’Neill. Atunci, s-a gândit pentru prima oară că ar putea încerca să compună și el ceva asemănător. Relația cu scrisul, în ciuda succesului ca muzician și actor, a rămas până în ultima clipă esențială, intimă, revelatoare și taumaturgică.
„Chestia amuzantă în tot ce numim succes este că în spatele lui se află un gol oribil. Ca scriitor, nu urmărești succesul. Chiar dacă o carte [Ages of the Moon] are un succes relativ, totuși nu e Acel Ceva. …ai așa un sentiment… ce este atunci, dacă nu succes? Și, îmi dau seama că până la urmă scrisul în sine este cel mai important. Cred că dacă nu aș fi devenit scriitor, m-aș fi simțit complet inutil.” N-a simțit niciodată că a fost născut pentru meseria asta, însă e singurul lucru care i-a permis să-și pună singurătatea, dezamăgirile și fricile în cuvinte. Pentru el, regretele au fost ceva natural și normal – cum să trăiești o viață și să nu ai regrete? Se întreba retoric, mărturisind că din punct de vedere literar are un singur regret. Că nu a reușit să-l întâlnească pe Samuel Beckett, dramaturgul care l-a influențat încă din tinerețe și ale cărui piese le purta tot timpul în buzunar.
„Nimic nu merită făcut, dacă nu e personal. Trebuie să te lupți cu cele mai profunde și personale experiențe, altfel totul este gol.” Izolarea, propria dependență de alcool, întoarcerea în trecut, rănile mereu deschise, violența, singurătatea, frica de moarte – toate se regăsesc în piesele sale, experiențe personale care s-au universalizat și transcend cultura americană.
Familia, embrionul societății, a rămas piatra de temelie în dramaturgia lui Sam Shepard. Pentru el, e un blestem și o minune în același timp, un ciclu care niciodată nu ia sfârșit. „Singurul lucru care mă atrage mereu la tema asta este că nu poți scăpa de familie. Și se pare că singura noastră dorință în anii ’60 era să ne rupem de ea: familia nu mai era viabilă în mintea nimănui. Familia ca nucleu devenise brusc o sintagmă fără sens. Toți eram independenți, eliberați, ne învârteam în lume fără niciun fel de conexiune cu nimeni. Asta e ridicol. Este absolut ridicol să crezi din punct de vedere intelectual că te poți separa. Chiar dacă nu știi cine sunt părinții tăi, chiar dacă nu i-ai cunoscut niciodată, tu încă ești la modul intim și inevitabil conectat cu cei care te-au adus pe lume, printr-un lung, lung lanț, indiferent dacă le-ai văzut vreodată chipul sau nu. Mă interesează legăturile biologice dintr-o familie și cum aceste pattern-uri comportamentele se transmit. Într-un fel, e un proces nesfârșit.” Așa a început dramaturgia lui Sam Shepard, de la o piesă într-un act cu un tată, o mamă și un fiu care s-a transformat treptat în marile piese montate peste tot în lume. Destinul său a fost într-adevăr scrisul, care s-a infiltrat în viața sa chiar și când succesul deschidea alte uși, la fel cum nevoia organică de a face parte dintr-o familie l-a urmărit dintotdeauna.
Print