Sanda Manu: „Sunt un fan Andrei Șerban”

Vara era timpul Academiilor Itinerante ale lui Andrei Șerban. Acum ceva vreme, în urma experienței extraordinare de la Mogoșoaia, Ipotești și Plopi se năștea volumul-document „Cartea Atelierelor – Academia Itinerantă Andrei Șerban”, apărut în colecția de carte de teatru Yorick, de la Editura Nemira. Vă oferim un interviu cu regizoarea Sanda Manu realizat special pentru acest volum.

Monica Andronescu: În luna iulie a anului 2012, când s-a încheiat Academia Itinerantă, ați venit la Mogoșoaia la prezentarea momentelor lucrate în cadrul Atelierelor. Cum l-ați regăsit acolo pe Andrei Șerban, dumneavoastră, care i-ați fost profesoară la Institut?

Sanda Manu: Sunt foarte legată de Andrei. Sunt un fan Andrei Șerban. I-am fost profesoară în sensul că eram asistenta lui Finteșteanu la clasa de actorie, unde el era era student, pentru că Andrei și-a dorit întâi să fie actor. Era un student solar… Avea lumină și răspândea lumină. Era cel care întotdeauna punea întrebări grele pentru profesor, era cel care folosea la începutul frazelor expresia „Dar dacă…”. Era extrem de pasionat. În clasa aceea, au mai fost două celebrități, George Banu și Alexandru Bocăneț. Bocăneț a terminat actoria, Andrei și Biță, după anul II, au fost sfătuiți să treacă la Regie, respectiv la Teatrologie. În anul II, s-au lucrat la clasă niște texte pe care le-am găsit în Secolul 20, ale unui autor sud-american, Osvaldo Dragún. Piese care puteau să pară foarte ușoare, dar care, pe de altă parte, conțineau ceva profund uman și care puteau fi făcute ușor sau profund… Andrei ne-a întrebat la un moment dat dacă poate să le lucreze și el singur. Rezultatul a fost extrem de bun și original. Devenise un lucru obișnuit nu doar să-și facă singur temele pentru actorie, dar şi să-i regizeze pe colegii lui. Era efervescent, avea o energie molipsitoare extraordinară – și asta i-a rămas. Avea un fel de siguranță neliniștită. Se chinuia, sărea în dreapta, sărea în stânga, dar avea o țintă și ajungea la ea. Știam că o să-i iasă… Era o epocă grea, după sfârșitul anilor ’50 și el avea o libertate extraordinară, deși noi eram strânși în chingi de realismul socialist. Și pentru că rezultatele lui la actorie erau sub nivelul minții lui, profesorii s-au gândit bine și au zis „e păcat!”. Trebuie să spun că a fost și un om norocos… Șeful catedrei la Regie era atunci Radu Penciulescu, l-a văzut, i-a văzut acest spectacol după Osvaldo Dragún care a fost absolut extraordinar, și l-a luat la el în clasă, însă în anul I. Așa a început drumul lui… A avut un examen strălucit, iar spectacolul lui „Nu sunt Turnul Eiffel” a avut și un turneu la Zegreb, cu un succes uriaș. Al doilea noroc al lui a fost faptul că celebra Ellen Stewart, directoarea de la La MaMa, a venit în Europa și i-a văzut spectacolul. Asta a fost și portița lui de plecare. Era clar că aveam în față un foarte mare talent. Și în afară de talent avea o capacitate extraordinară, avea putere, avea anvergură. Avea o linie diriguitoare. Avea energie nemăsurată. Și, bineînțeles, cultură… și așa a început cariera lui internațională, care a fost fulminantă. Întâlnirea cu Peter Brook, plecarea în Asia, totul… Activitatea lui este imensă, o activitate pe care în mod normal ar trebui s-o facă vreo patru oameni, talentați toți, cultivați toți, deschiși spre nou toți, și aș fi zis „și tineri toți”… Numai că, amintindu-mi de el în vremurile acelea, când era un puști înalt, frumos și blond, îmi dau seama că părea extrem de matur. Așa cum astăzi talentul lui îl face să fie tânăr, atunci talentul lui îl făcea să fie matur. L-am mai întâlnit în 1981, când am fost în America. Era într-un vârf de activitate, lucra nu numai la La MaMa, dar și pe Broadway, începuse să lucreze destul de curent și în alte țări, era în culmea gloriei. Apoi, pentru noi au venit anii negri ’80, o lungă absență și apoi reîntâlnirea de după Revoluție. Trilogia de la Teatrul Național a fost un vulcan pentru teatrul românesc. A urmat directoratul lui, a construit echipa aia nouă extraordinară și cu toate intențiile bune. După care… ce să vă spun? Că România are un sol minunat pentru agricultură și noi n-avem agricultură?! Da, asta am să vă spun…

Era efervescent, avea o energie molipsitoare extraordinară – și asta i-a rămas. Avea un fel de siguranță neliniștită. Se chinuia, sărea în dreapta, sărea în stânga, dar avea o țintă și ajungea la ea.

M.A.: Așadar, pentru toate aceste amintiri ați venit în acea după-amiază toridă la Mogoșoaia?

S.M.: Am venit pentru că am pentru el o tandrețe de om mai în vârstă, de fost preparator la clasa unde el era student. Am pentru el tandrețea bunului profesionist, care sunt eu, față de un artist pentru mine întotdeauna neașteptat. Și când face lucruri care-mi plac la nebunie, și când face lucruri pe care nu le apreciez în totală măsură. E o tandrețe admirativă total lipsită de invidie. El se bucură de multe, multe invidii. Pe-a mea n-o are… A recunoaște talentul cuiva e un talent și o formă de normalitate.

M.A.: Spuneați că l-ați admirat chiar și atunci când a făcut lucruri care nu v-au convins.

S.M.: Da, dar n-aș putea spune care sunt acele momente, așa cum n-aș putea spune când îmi place sau când nu-mi place Faulkner. Și la Tolstoi se întâmplă să nu-mi placă toate la fel de mult. Învierea o citesc mai greu decât Război și pace. Și ce dacă?

M.A.: Ați mai mers la un workshop făcut de el în România? Vi-l amintiți pe primul?

S.M.: Mi-aduc aminte când s-a anunțat în România că Andrei face un workshop a fost un puhoi de lume care inundase strada Enescu, unde se află sediul UNITER, de nu se mai putea trece pe acolo. Nu pot spune fericirea din ochii celor aleși… Pe urmă au fost și alte workshop-uri, până la aceste patru Ateliere ale Academiei Itinerante. Toate au constituit o efervescență uriașă în elementul esențial al teatrului, care este actorul. Cei care au putut participa, au vorbit, au răspândit, au acționat ca „noi, cei care am lucrat cu Andrei”…

M.A.: De ce e atât de important și de „altfel” ceea ce face el la Ateliere?

S.M.: Andrei pune combustie în tinerii actori cu mijloace simple. Cu diminețile extreme, care încep la răsăritul soarelui, cu exercițiile sale de concentrare. Aflând cine ești în fiecare dimineață. El ia niște copii pe care îi împacă cu ei înșiși. Vin copii talentați, care vor să fie mai mult decât sunt în clipa respectivă, care vor să fie apreciați de cineva – și de cine altcineva decât de Andrei Șerban?! Le arată că pot să facă, îi scoate din ambientul poluant și stresant al vieții obișnuite, care înseamnă oraș, transport, mâncare, tot ce ne bruiază. Pentru că noi trăim o viață bruiată. Descoperă lumea normală în lumea noastră anormală. De ce un actor trebuie să știe ce e normalitatea? Pentru că el trăiește o existență anormală, mereu trebuie să fie altul. Așa că are nevoie să plece de la o bază normală. Iar el le dă această dimineață de concentrare, pe care unii poate n-o înțeleg la început, dar apoi au o revelație. Și câte revelații putem zice noi că avem în viață? Tare puține! După care încep cele mai grele piese din lume. Shakespeare. Și el îți dă posibilitatea de a crea. Subliminal cred că îi învață că nu poți să iei fără să dai. Și atunci, în workshopuri, el are o sinceritate extraordinară. Îți zice: „tu, cu mintea ta, cu experiența ta, cu posibilitățile tale fă-ți Julieta ta sau pe Iago al tău!”. Și, pe lângă faptul că este permanent creator, regizor, profesor, mai e ceva extrem de important: e permanent un public extraordinar pentru ei. Spre deosebire de profesori care de obicei sunt critici de când intră pe poarta școlii – lucru nefolositor, neavenit și inhibant – el dă o libertate totală. El, care în clipa când pune în scenă un spectacol are o concepție perfectă și, dacă rigoarea înseamnă matematică, atunci e matematician… El, care se duce și până în ultimul amănunt zicând: „Totul este posibil!”, dar să vedem cum… Și încă ceva le oferă el: îi scoate din stresul timpului fix. Asta am văzut în acea zi la Mogoșoaia. Iar alegerea locului a fost minunată. Se dovedește din nou că spațiul unde trăim ne determină existența, că trăim altfel văzând copacii și călcând iarba și necântărindu-ne unul altuia frumusețea. La aceste Ateliere supremul lux – care ar trebui să fie o normalitate – este să avem grijă de noi ca să putem fi folositori celuilalt. Și tot la aceste Ateliere aflăm că suntem unici! Că nu se pune problema dacă Julieta ta e mai bună decât a mea, e pur și simplu altfel. Doar altfel. Atelierele lui Andrei Șerban înseamnă o încărcare și cu energie, și cu încredere, unul dintre cele mai artistice lucruri care se pot întâmpla.

Andrei pune combustie în tinerii actori cu mijloace simple. Cu diminețile extreme, care încep la răsăritul soarelui, cu exercițiile sale de concentrare. Aflând cine ești în fiecare dimineață. El ia niște copii pe care îi împacă cu ei înșiși. Vin copii talentați, care vor să fie mai mult decât sunt în clipa respectivă, care vor să fie apreciați de cineva – și de cine altcineva decât de Andrei Șerban?!

M.A.: Ați venit ca „musafir” la Mogoșoaia. Ați simțit intensitatea cu care se trăia acolo? Vă amintiți imagini, senzații din acea zi?

S.M.: Eu am 80 de ani în secunda în care vorbim. Când am fost la Mogoșoaia, aveam cu un an mai puțin. Merg greu la vârsta mea… Acolo era pădure și era frumos și noi ne mutam mereu dintr-un spațiu în altul, dar aveam acest impediment, mă dureau genunchii și mă deranja. Mi-a fost greu la început și am urmărit greu, însă, în loc să-mi fie din ce în ce mai greu, genunchiul – adică încheietura aia concretă de femur cu tibie – s-a impresionat și ea de ce-a văzut și mi-a fost mai ușor spre sfârșit…

M.A.: Cât de mult seamănă Andrei cu Andrei, pe care l-ați cunoscut când era student?

S.M.: Foarte tare. I-a rămas entuziasmul, i-a rămas speranța, i-a rămas plăcerea, care e molipsitoare, i-a rămas respectul pentru teatru. Ce s-a schimbat? Poate că acum, cu atâtea invidii în jur, are mult mai multă nevoie de iubire decât avea atunci. Cumva, prin aceste Ateliere, poate că vindecă rănile pe care el însuși le are.