Interviu realizat de Raluca Rădulescu
Sanda Weigl s-a născut în România, dar locuiește în străinătate de aproape o jumătate de secol. Viața ei, care gravitează în jurul muzicii, cu care a făcut cunoștință în copilărie, a purtat-o în toată lumea și abia recent a adus-o înapoi, acasă, pentru concerte. În adolescență a cântat rock, în tinerețe a protestat împotriva invadării Cehoslovaciei și a descoperit lumea teatrului în Germania, cu ajutorul văduvei lui Bertolt Brecht. A fost expulzată din Germania de Est în Germania de Vest, unde a încercat să devină actriță adevărată, la Teatrul Schiller. Dar muzica a fost mai puternică. Împreună cu soțul ei, dramaturgul Klaus Pohl, a emigrat în anul 1992 la New York, unde s-a dedicat exclusiv muzicii. Vocea profund personală, experiența din teatru, deschiderea față de toate zonele muzicii și repertoriul inedit i-au adus succes în America, unde cântă în continuare cântece din România. În ele a descoperit o lume exotică irezistibilă și la ele se întoarce mereu. Acasă se întoarce însă rar și stă puțin. Una dintre aceste ocazii de revenire a fost ediția din 2015 a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, unde a susținut un concert extraordinar. După seara magică, am rememorat cu Sanda Weigl scene din copilărie și am trasat pe scurt o evoluție, într-un dialog purtat înainte ca artista să plece spre aeroport.
Cum a fost întâlnirea cu publicul din România?
A fost extraordinar! Am mai cântat și la București, și la Timișoara, dar aici a fost într-adevăr deosebit. Pentru mine, contează mult contactul cu publicul. Fiecare concert înseamnă comunicare cu publicul, înseamnă a fi împreună. Dacă spectatorii nu fac parte din performance, nici eu nu pot să cânt bine. Aseară am avut impresia că le-a plăcut și mie mi-a făcut mare plăcere să cânt cu ei și pentru ei. Îmi trebuie acest feedback.
Și la bis a fost fabulos. Vă încarcă reacția publicului?
Da, mă încarcă. Îmi pare rău că româna mea nu mai e așa de bună. Am plecat din țară la 13 ani și o vorbesc iar după o pauză în care nu prea am mai vorbit. Am început s-o vorbesc din nou după ce m-am mutat la New York.
Apropo, nu multă lume știe că v-ați născut în România.
Da, dar româna e limba mea maternă. Numai că m-am mutat împreună cu familia când aveam 13 ani, repet, iar germana a devenit o a doua limbă, căci în Germania am studiat. Dar, odată cu vârsta, îți dai seama că ceea ce înveți când ești copil nu mai înveți mai târziu, iar sentimentul rămâne. Cineva m-a întrebat în ce limbă socotesc în gând. Întotdeauna în românește, i-am răspuns.
Româna e limba mea maternă. Numai că m-am mutat împreună cu familia când aveam 13 ani, repet, iar germana a devenit o a doua limbă, căci în Germania am studiat. Dar, odată cu vârsta, îți dai seama că ceea ce înveți când ești copil nu mai înveți mai târziu, iar sentimentul rămâne. Cineva m-a întrebat în ce limbă socotesc în gând. Întotdeauna în românește, i-am răspuns.
Să vorbim puțin despre experiența dvs. germană, care nu a fost tocmai una facilă. Mie mi se pare spectaculos ce ați trăit dvs….
Poate că este o biografie mai neobișnuită, dar mie nu mi se pare chiar spectaculoasă. Tot ce am trăit se adună și curge în mine. Cred că așa cum cânt eu, reușesc să comunic publicului această viață. Părinții mei s-au mutat în Germania de Est, pentru că n-au mai putut să trăiască în România din motive politice, desigur. Toată lumea i-a crezut nebuni, dacă pleacă dintr-o țară socialistă în altă țară socialistă. Verișoara tatălui meu, Helene Weigel, era soția lui Brecht și ei erau în relații foarte strânse. De-aceea părinții mei au horătât să plece. Când ne-am mutat noi acolo s-a construit Zidul, dar ei sperau să mergem în Vest. Pentru tatăl meu, nu era așa de clar că o să stea în RDG. Dar am rămas în Est, că n-am avut altă soluție. Eu am plecat de-acolo în 1977.
Ce a însemnat întâlnirea cu lumea lui Bertolt Brecht?
A însemnat foarte mult pentru că m-a format și ca artist. Brecht deja nu mai era în viață. Dar, când aveam 10 ani, soția lui mi-a spus că, dacă ea ar fi avut o voce ca a mea, s-ar fi făcut cântăreață, nu actriță. Eu, ca toate fetițele, voiam să devin actriță, bineînțeles. Dar ea mi-a zis am o voce unică și că mă va ajuta să mă fac cântăreață. M-a trimis să iau lecții, mi-a făcut cunoștință cu muzica lui Weigel, cu o muzică la care nu aveai acces în RDG, mi-a adus din Vest multă muzică, Nina Simone etc.
Și ne întoarcem la tema concertului de la Sibiu, care a fost, cel puțin pentru mine, una cu totul și cu totul specială. De ce ați ales-o?
Și în America, și în Europa eu mai devenit mai cunoscută cu cântecele românești. Sunt expertă în așa ceva, în felul meu. Pentru că am crescut însă în Germania, în tradiția lui Brecht și a lui Weigel, ele m-au influențat foarte mult. Când eram mai tânără, nu prea-mi plăcea să cânt muzica asta. Am cântat și rock, am scris și cântecele mele, desigur, iar muzică românească am cântat întotdeauna. A fost mai greu în RDG, unde nimeni nu voia să asculte. Dar acum e în mare vogă muzica românească. Pe-atunci însă oamenii se întrebau de ce să asculte ei așa ceva, dar eu am continuat s-o cânt. Și le plăcea.
Și în America, și în Europa eu mai devenit mai cunoscută cu cântecele românești. Sunt expertă în așa ceva, în felul meu. Pentru că am crescut însă în Germania, în tradiția lui Brecht și a lui Weigel, ele m-au influențat foarte mult.
Apoi ați ajuns la New York.
Acolo am avut mare succes. Totuși, americanii sunt mai deschiși, mai curioși. Dacă spui „I sing Romanian music”, nu prea reacționează. Dacă zici „I sing Romanian gypsy music”, reacția e: „Wow! What is this?! I want to come”. De aproape douăzeci de ani cânt această muzică la New York. Am început la o vreme după ce m-am mutat acolo, căci aveam doi copii mici de care trebuia să am grijă.
Vă imaginați cântând altceva decât muzica cu care ați crescut, să spunem?
Acum nu mai pot să-mi imaginez altceva. Dar, când m-am mutat din Germania de Est în cea de Vest, am lucrat ani buni la teatru. Acolo l-am cunoscut pe soțul meu. Am fost întâi dramaturg și apoi asistent de regie.
Ce înseamnă pentru dvs. muzica pe care o cântați și teatrul, pe care, iată, mai aveți uneori ocazia să-l vedeți și în România?
Soțul este în primul rând scriitor și apoi actor. Cuvântul este, deci, felul lui de a se exprima. El poate spune exact ce vrea să spună! Eu nu! Nu pot exprima așa de bine prin cuvinte ce fac, ceea ce îi spun și lui când mă întreabă de ce fac una sau alta în muzică! Însă pot să exprim prin muzică. Acum, după peste treizeci de ani de căsnicie, e tot încântat de concerte și-mi spune că ascultă cum cânt și atunci mă înțelege. De altfel, multă lume mi-a spus, după ce m-a ascultat: „Acum te-am înțeles mult mai bine!”. Am impresia că am reușit să ajung la un nivel cu muzica mea. Am încercat și alte lucruri în viață, în special teatru, dar muzica rămâne pe primul loc.
Nu ați da-o pe teatru!?
Nu. Am facut teatru 15-16 ani, am făcut și regie și am avut oarecare succes, dar…
După peste treizeci de ani de căsnicie, soțul meu e tot încântat de concerte și-mi spune că ascultă cum cânt și atunci mă înțelege. De altfel, multă lume mi-a spus, după ce m-a ascultat: „Acum te-am înțeles mult mai bine!”.
Ce-i lipsește teatrului în comparație cu muzica?
Teatrului nu-i lipsește nimic, mie îmi lipsește. Îmi lipsește dorința de a avea putere. Dacă ești regizor, îți trebuie putere. Actorii așteaptă să le spui ce și cum să facă. Or, eu stăteam acolo și mă gândeam așa: „Dar de ce să-ți spun eu ție? Eu stau aici și mă uit, tu creezi, că ești actor, și eu îți zic dacă îmi place sau nu. Dar nu să-ți spun încotro să te duci.” Numai că nu mergea așa. Actorii mă iubeau, stăteam de vorbă, dar îmi ziceau că eu trebuie să fiu șeful. Le-am zis că eu nu vreau și nu pot să fiu lider. Dar se pare că ei trebuie să simtă că tu, regizorul, controlezi tot. Asta nu mi-a plăcut. E o problemă pe care o am și ca muzician, când lucrez cu un band care vrea ca eu să fiu lider. De exemplu, Lucian Ban, cu care lucrez tot timpul, îmi zice că eu sunt liderul și eu trebuie să spun cum se face. Și eu îi răspund mereu că eu nu pot să-i spun cum să cânte mai bine, că eu simt doar dacă merge sau nu. Și de-asta am început să cânt singură.
Deci actoria nu v-a tentat cu adevărat?
Ba da. Numai că mi-am dat seamă că nu e pentru mine ca mijloc de exprimare.
Aici am tot auzit oameni care-mi spuneau că așteaptă de ani întregi să vă vadă și să vă audă cântând live. Cât de des ajungeți să cântați în Romania?
Eu vreau să vin. Dar ce să fac, dacă nu mă cheamă nimeni? Am încercat de câteva ori, dar e foarte greu. Eu vin de la New York, cânt cu anumiți muzicieni. Altfel, fac experimente. Am cântat muzică românească cu un grup de japonezi. Am încercat să vin cu ei aici, dar n-a fost posibil, deși era ceva extraordinar.
Ce fel de muzică românească cântați de obicei?
Maria Tănase, Romica Puceanu, Gabi Luncă, cântece țigănești compuse de muzicanți pe care nu-i cunosc. În 2008 am venit aici, am fost prin țară și am cules cântece. M-a ajutat Speranța Rădulescu.
Această alegere are legătură cu limba maternă, despre care vorbeam la început, cu rădăcinile?
Mama mi-a spus că eu am început să cânt cântecele astea, în special Maria Tănase, când aveam doi ani. Eu nu-mi amintesc așa ceva. Mi-a povestit că tata era profesor la universitate atunci și m-a luat cu el la un curs. Eu m-am urcat pe catedră și am cântat „Trenule, mașină mică”! Și am devenit faimoasă! Era deja pasiunea mea. Unde locuiam noi exista o piață, unde era o secție de poliție. Pe vremuri nu erau atâtea mașini și noi ne jucam acolo, pe stradă. Câteodată veneau țigani pe care-i închideau acolo, dar nu era chiar o închisoare. Și toată șatra venea cu ei și aștepta până ieșeau de la poliție. Pentru noi, copiii, era un happening – ei stăteau acolo și cântau, dansau, făceau un foc mare. Cumva, probabil că acolo am făcut legătura cu muzica asta. Pentru noi, era ceva grozav! Pentru noi, nu erau țigani, ci oameni care stăteau acolo. Ai mei îmi spuneau să fiu atentă și să nu mănânc nimic, dar nu mi-au interzis. Nu era așa atunci. Era o imagine foarte exotică, iar ei vindeau flori…
Mama mi-a spus că eu am început să cânt cântecele astea, în special Maria Tănase, când aveam doi ani. Eu nu-mi amintesc așa ceva. Mi-a povestit că tata era profesor la universitate atunci și m-a luat cu el la un curs. Eu m-am urcat pe catedră și am cântat „Trenule, mașină mică”! Și am devenit faimoasă!
Și destinul v-a dus la New York, cel mai cosmopolit oraș, unde ați găsit tot exoticul din lume, nu numai pe cel din fața casei din copilărie?!
Da, exact. În 2007 sau 2008 am avut acolo un concert de mare succes. A doua zi, sună telefonul acasă. Un domn mă întreabă în engleză dacă sunt Sanda Weigl. Apoi, câți ani am. „Excuse me? Why are you asking me and who are you?” îl iau eu la rost. „Do you speak Romanian?” mă întreabă el. Și începem să vorbim românește. Îmi explică că vrea să știe dacă am mers împreună la Școala Delavrancea din București. Îmi spune că e Nick Lerescu și că eu sunt singura elevă din clasă noastră de la București pe care n-au găsit-o toți anii ăștia. La New York suntem 15 elevi din clasa noastră, îmi zice. Am rămas trăsnită. Și mi-am spus: „Aici sunt rădăcinile mele, mai mult la New York decât în România!” Ne-am regăsit, acum ei vin la concerte și sunt foarte încântați.
Se închide cercul. Așadar, ultima întrebare: pentru Sanda Weigl muzica este…?
Viață.
Print