La treizeci de ani, Sânziana Stoican a montat spectacole în teatre din București și din țară. Lucrând în teatre de stat și în proiecte independente, dornică să spună povești care să le vorbească oamenilor despre ei înșiși, regizoarea a descoperit dorințe… Ale ei, ale artiștilor, și ale publicului, care, spune ea, are mare nevoie să fie inițiat. Convinsă că, dacă autocompătimirea n-ar mai fi atât de mare și dacă solidaritatea și generozitatea ar fi valori comune și reale, așa-numita criză a teatrului românesc ar deveni istorie, regizoarea care a montat „Trădare“ și „Ce zile frumoase!“ la Unteatru, „Casa“ la Teatrul Maria Filotti de la Brăila și „Trei femei înalte“ sau „Olenka“ la Teatrul Sică Alexandrescu din Brașov a vorbit cu calm și încredere despre sine, despre teatru și despre prezent.
Începi repetițiile pentru „Menajeria de sticlă“ la Teatrul Toma Caragiu din Ploiești. Te orientezi spre dramaturgia americană?
Nu pot să fac abstracție de faptul că e o piesă americană, dar nu, eu nu gândesc așa. Am mai lucrat la Brașov „Trei femei înalte“, după Edward Albee. Acum voiam să lucrez ceva de Tennessee Williams, al cărui univers mă interesează în momentul ăsta. Iar „Menajeria de sticlă“ poate deveni un text extrem de actual prin temele lui. Trupa de la Ploiești are actori cu care cred că pot merge înainte cu textul. E un proiect mai vechi, inițiat după ce am montat acolo spectacolul meu de debut.
Faci regie de teatru de câțiva ani. Ai montat numai ce ai vrut tu?
Niciodată n-am lucrat ce n-am vrut. Eu am propus întotdeauna textele, ținând cont de un anumit context în teatrul de stat. Acolo contează mult contextul și trupa. Nu se poate face abstracție de ele. N-au existat lucruri impuse, am avut întotdeauna o libertate destul de mare. Știu că uneori există și constrângerile și ele te pot învăța mai mult decât te învață libertatea totală. Chiar dacă poate nu am reușit să fac unele lucruri așa cum aș fi vrut, poate că am învățat mai mult decât din toate reușitele. În teatrul independent am făcut numai ce am propus eu, în libertate absolută, fără nicio condiție.
În teatrele din țară în care ai montat cum ai fost primită?
Fiecare experiență e diferită. Dar, în general, când merg într-un loc, sunt curioasă să-i descopăr atmosfera. Bineînțeles că unele lucruri îmi plac și altele nu. Pe cele din urmă încerc să le schimb, astfel încât să motivez oamenii ca să lucrăm împreună într-un scop comun, care e mai presus de noi înșine și de problemele noastre zilnice. Avem o idee și trebuie să facem un spectacol. Am încercat și de cele mai multe ori am reușit să motivez actori. Dar am avut și norocul să întâlnesc actori care-și respectă și-și iubesc profesia și am comunicat bine până la capăt.
E datoria mea să spulber blazarea. Peste tot, în toată societatea, plutește blazarea. Unul dintre rosturile noastre e și acela de a schimba lucrurile. Autovictimizarea și autocompătimirea nu sunt folositoare. Nu fac bine nimănui.
Înțeleg că nu ai simțit o blazare pe care trebuie s-o spulberi?
E datoria mea să spulber blazarea. Peste tot, în toată societatea, plutește blazarea. Unul dintre rosturile noastre e și acela de a schimba lucrurile. Autovictimizarea și autocompătimirea nu sunt folositoare. Nu fac bine nimănui. Actorii unui teatru din provincie stau într-un loc împreună, au trecutul lor, problemele lor, fericirile lor, iar tu, regizorul, ești un om nou, care le poate aduce un alt univers. Dacă vor să-l descopere, va fi bine. Blazarea e un rău cu care trebuie să se lupte fiecare om, nu doar fiecare actor. Eu am simțit că asta așteaptă artiștii, pe cineva care să le zguduie inerțiile, și că se bucură când vine cineva care le dă ocazia să încerce lucruri noi și să-și facă meseria.
Care e nivelul de profesionalism?
Trupa de la Brăila, de exemplu, are un nivel foarte ridicat și o echipă frumoasă. Actorii au un mare respect pentru meserie și fac totul pentru ea. Pe ei vreau să-i dau exemplu. Ei au contribuit enorm la ceea ce, împreună, am vrut să spunem cu spectacolul „Casa“. Întâlniri frumoase am avut și la Brașov. Eu și colegii mei mai mici ne dorim să construim împreună un nivel de profesionalism, să nu-l lăsăm să coboare. Sunt mulți factori care pot duce la scăderea lui, dar trebuie să lupți și în fiecare actor talentat există un nivel înalt, care poate fi trezit. Eu sunt un om optimist și știu că varianta asta e adevărată și funcționează.
N-ai avut eșecuri?
Ba da. Unele spectacole nu le-am dus la bun sfârșit, cu unii actori nu am reușit să comunic real până la capăt, unele fonduri n-au mai venit etc. E valabil pentru zona independentă, căci în teatrul de stat am finalizat tot, până acum. Consider că, deși am repetat o lună la ceva care n-a mai ieșit, n-a fost un timp pierdut. Există și spectacole în care știu că n-am dus lucrurile la capăt pe toate planurile. Învăț din asta și vreau să nu mai repet greșelile.
Precaritatea financiară nu te dă înapoi?
Mă gândesc că nu eu am ales să mă nasc și că există un rost pentru care m-am născut aici, în acest context, și fac teatru aici. Încerc să transform precaritatea în ceva activ cu care mă lupt, astfel încât limitările să devină ceva pe care eu să-l transform într-un avantaj. Lipsa te provoacă să găsești soluții mai ingenioase decât ai găsi dacă ai avea totul la dispoziție. Sigur, mi-aș dori ca actorii să nu fie nevoiți să alerge dintr-o parte în alta. Dar lucrurile se vor shimba până la urmă și noi trebuie să le schimbăm. Dacă menținem un nivel ridicat de profesionalism în orice condiții, condițiile se vor schimba. E o perspectivă optimistă, nu naivă.
Încerc să transform precaritatea în ceva activ cu care mă lupt, astfel încât limitările să devină ceva pe care eu să-l transform într-un avantaj. Lipsa te provoacă să găsești soluții mai ingenioase decât ai găsi dacă ai avea totul la dispoziție. Sigur, mi-aș dori ca actorii să nu fie nevoiți să alerge dintr-o parte în alta. Dar lucrurile se vor shimba până la urmă și noi trebuie să le schimbăm.
Regia de teatru e o profesie ideală pentru tine acum? Asta ți-ai dorit?
Da. Acum știu, dar habar n-am dacă va fi la fel peste nu știu cât timp. Îmi place enorm la repetiții și să mă întâlnesc cu oameni cu care pot face asta. Pentru mine, teatru e ca o nevoie, nu e ceva logic, e ca un instinct. Nu mi-am dorit asta tocmai conștient, ci așa s-au legat lucrurile. Așa am acționat pe loc, fără să mă gândesc programatic la viitor.
Dar la trecut de gândești?
Da, mult. Ca să învăț, mă gândesc mai mult la nereușite și greșeli. E periculos să nu greșești. La un moment dat mi-era frică să greșesc. Am trecut peste temerea asta – e foarte bine să greșești, cât timp știi ce să faci cu greșeala.
Ce înseamnă un regizor bun?
Un regizor bun e un om liber. Din toate punctele de vedere. Iar a fi liber înseamnă a avea curaj. Un regizor bun trebuie să aibă curajul și tăria să riște, să-și asume rolul de călăuză pentru oamenii cu care lucrează, pe un drum despre care poate nici el nu știe cum se va termina. Apreciez libertatea și curajul la orice regizor, inclusiv la aceia cu care nu am nimic în comun.
Un regizor bun e un om liber. Din toate punctele de vedere. Iar a fi liber înseamnă a avea curaj. Un regizor bun trebuie să aibă curajul și tăria să riște, să-și asume rolul de călăuză pentru oamenii cu care lucrează, pe un drum despre care poate nici el nu știe cum se va termina. Apreciez libertatea și curajul la orice regizor, inclusiv la aceia cu care nu am nimic în comun.
Pentru unii regia e o artă, pentru alții, o știință. Pentru tine cum e?
Regia de teatru e matematică amestecată cu poezie. Există multe lucruri pe care le poți învăța, dar nu cred că cineva te poate învăța ceva exact. Te poate ghida, dar te înveți singur din lucrul efectiv. În repetiții ajungi uneori la un moment special. Mi s-a întâmplat de două-trei ori până acum. Simți la un moment dat că toate lucrurile se unesc și că nici măcar nu mai e vorba despre tine sau despre actori. Lucrurile se unesc la un mod care depășește locul – nici nu simți că ești acolo, se deschide o cu totul altă dimensiune a problematicii. E ca un cadou pe care-l primești după multă construcție care are legătură cu meseria pe care trebui s-o înveți. Din punctul meu de vedere, școala are două roluri mari. Mi-a oferit un context și libertatea să mă descopăr. Profesorii mei mi-au lăsat libertatea să aflu cine sunt eu, ce scopuri am, ce aș vrea spun, ceea ce a fost foarte bine. Apoi a urmat întâlnirea cu niște actori descoperiți în facultate, cu care am crescut, cu care am lucrat, am încercat, am greșit, am descoperit.
Regia de teatru e matematică amestecată cu poezie. Există multe lucruri pe care le poți învăța, dar nu cred că cineva te poate învăța ceva exact. Te poate ghida, dar te înveți singur din lucrul efectiv.
Crezi în spiritul de trupă?
Da, enorm. Trupă nu înseamnă pur și simplu un grup de oameni, ci echipă sudată. Nu poți face singur nimic. Fără actorul care să-i poarte gândurile și ideile, regizorul nu există, bineînțeles. Cred în comunicarea regizor-actor, în inspirația reciprocă, în schimbul perpetuu. Comunicarea profesională rămâne și după ce se sfârșesc lucrul la un spectacol sau viața lui. De cele mai multe ori îmi doresc să mă întorc și să lucrez din nou cu oamenii aceia.
De ce ai vrut să faci regie de teatru?
Am vrut să fac regie de film. M-am dus la regie de teatru pentru că mă fascina tocmai lucrul cu actorul și simțeam că la regie film n-aș avea timp să-l aprofundez. După aceea, m-a ales ea pe mine, nu eu pe ea. M-a ales libertatea mult mai mare pe care ți-o oferă teatrul și pe care n-o cunoșteam. Am mers pe drumul ăsta și am tot mers. Nu-mi pare rău. La început, într-un mod vag, fără să știu exact despre ce e vorba, am simțit că vreau să fac asta. Deși acum sunt încântați și mă sprijină mult, ai mei erau speriați atunci. Știu doar că-mi plăcea să citesc, să spun povești, să-mi imaginez. În copilărie trăiam, cumva, într-un univers paralel. Stăteam mult singură, mă jucam singură… N-aș merge până la a fi avut prieteni imaginari, dar alunecam în alte lumi, e clar.
Și te simți bine unde ai ajuns?
Nu prea-mi propun să ajung undeva. Sunt mulțumită că pot să mă duc la repetiții și să fac ce simt că ar trebui să fac. Îmi găsesc un rost aici. Ideea e însă să fii nemulțumit, să te provoci, să te pui în situații neconfortabile, ca să evoluezi și să descoperi lucruri despre tine și despre ceilalți.
N-am stat deloc. Am repetat în apartamente etc. Și la un moment dat s-au deschis. Dacă trebuie să se întâmple ceva, se întâmplă. Ce nu se întâmplă nu e al tău. Când termini școala, ești speriat de necunoscut. Nu știi ce urmează. Ține de fiecare să depășească starea asta și să vadă exact ce vrea.
Discursul ăsta deschide ușile teatrelor?
Când nu le-am avut deschise, am lucrat independent. Știam că trebuie. N-am stat deloc. Am repetat în apartamente etc. Și la un moment dat s-au deschis. Dacă trebuie să se întâmple ceva, se întâmplă. Ce nu se întâmplă nu e al tău. Când termini școala, ești speriat de necunoscut. Nu știi ce urmează. Ține de fiecare să depășească starea asta și să vadă exact ce vrea. E o cumpănă. Dacă simți că nu poți merge mai departe decât dacă faci asta, nu pur și simplu în orice condiții, ci în orice condiții, dar încercând să atingi o anumită calitate, atunci o să faci asta. Poate că am avut și noroc. Dar ține și de fiecare să se provoace, să-și creeze ocazii.
Cum ai descrie teatrul prezentului?
Nu-mi place să văd atâtea spectacole în care nu se vede lucrul de echipă, în care văd doar funcții – actorul, regizorul, scenograful etc. În foarte puține spectacole ele se întâlnesc într-un întreg. Închegarea echipei, unde fiecare trebuie să dea ce are mai bun, lipsește adesea. Numai așa se poate transmite ceva. Miza lucrurilor, pe de altă parte, nu trebuie să fie una strictă personală, ci să conțină niște teme care atrag atenția spectatorului din România de azi, să-l provoace să-și pună întrebări. Or, asta nu prea se face. Mă bucur cu atât mai mult când se întâmplă. Și când dispare distanța dintre spectatori și sală, iar publicul primește ce-i dai. Cred că trebuie lucrat la comunicarea cu spectatorul. Publicul are nevoie să fie inițiat. Dacă ce primește e un fel de televiziune, aia consumă. La teatru nu e vorba despre „consum“, pentru că teatrul e un alt fel de experiență. Orice trupă are responsabilitatea de a iniția spectatorii pe calea asta. Ei trebuie stimulați, trebuie să primească mai întâi. Dacă ar primi, poate că ar cere mai mult alt gen de spectacol.
Ce fel de povești vrei să-i spui publicului?
Nu cred într-un teatru fără emoție și știu că importantă e tema. Contează despre ce anume din el însuși reușești să-i vorbești spectatorului, despre ceva din el ce poate el încă nu cunoaște. Când aleg un text o fac instinctiv: simt că, vorbind eu printr-un spectacol despre ceva de acolo, aș putea atinge anumiți oameni. Mă regăsesc în dramaturgia engleză, îmi plac mult rușii, îmi plac texte contemporane și clasice deopotrivă. Mă transform de la un spectacol la altul, de la o experiență la alta. Dramaturgie de la noi n-am citit foarte mult, dar mi-ar plăcea ca la un moment dat să găsesc un dramaturg cu care să colaborez. Începe să mă intereseze din ce în ce mai mult componenta socio-politică și apreciez ce face Centrul Replika, deschis acum, sau Gianina Cărbunariu.
Teatrul își schimbă funcția dacă te apropii mai tare de socio-politic. Și el se poate combina cu teatrul de artă. Regizorul italian Pippo Delbono reușește bine combinația asta – pornește de la o zonă socială, o integrează într-o zonă intimă și apoi îi dă o estetică personală. Așa se poate ridica deasupra teatrului militant sau estetizant. Ce se întâmplă la noi acum cu teatrul social e doar primul pas, după care se va putea dezvolta și o estetică.
Dar spectacolele tale nu arată acest interes.
Până acum, nu. Dar am în plan să fac la Unteatru un spectacol după Martin Crimp cu o astfel de problematică. Teatrul își schimbă funcția dacă te apropii mai tare de socio-politic. Și el se poate combina cu teatrul de artă. Regizorul italian Pippo Delbono reușește bine combinația asta – pornește de la o zonă socială, o integrează într-o zonă intimă și apoi îi dă o estetică personală. Așa se poate ridica deasupra teatrului militant sau estetizant. Ce se întâmplă la noi acum cu teatrul social e doar primul pas, după care se va putea dezvolta și o estetică.
Crezi în modele?
Nu. Cred că aproape orice întâlnire cu un om te poate influența pozitiv sau negativ. Tu alegi cum te influențează. Nu am avut niciodată modele. N-ai cum să fii ca altcineva în artă. Poți să apreciezi o tehnică, o viziune, o abordare. Dar ale tale vor fi întotdeauna altfel. Scopul e să cauți în tine. Ceea ce nu înseamnă că nu apreciez mulți artiști și universurile pe care mi le propun.
Simți spiritul de competiție în teatru?
Da. Există și e bun până într-un punct. Competiția nu are însă legătură cu celălalt și e bine să fii în competiție cu tine însuți, ca la sportivi. Are însă și părțile neplăcute, care te fac să te înstrăinezi de ceilalți. Au fost momente când aș fi dorit să comunic mai bine cu colegii mei, mai mari sau mai mici, și să schimbăm idei. Parcă acum începe să fie mai bine. Fiecare are locul și drumul lui și competiția dintre noi e falsă. E bună și reală numai dacă are legătură cu tine însuți.
Hai să ne susținem mai mult unii pe alții, că nu e ceva pe viață și pe moarte! Solidaritatea de generație nu primează, deși o simți din când în când. Dacă am avea cu toții un țel comun, poate că asta s-ar schimba, poate că s-ar naște ceva valoros și nu s-ar mai vorbi atât despre criza teatrului românesc.
Dar spiritul de generație îl simți?
Nu. De când am ajuns în teatru am simțit că am o limbă comună cu colegii, ceea ce m-a ajutat foarte mult. Dar ar mai încăpea ceva susținere, din toate părțile! Hai să ne susținem mai mult unii pe alții, că nu e ceva pe viață și pe moarte! Solidaritatea de generație nu primează, deși o simți din când în când. Dacă am avea cu toții un țel comun, poate că asta s-ar schimba, poate că s-ar naște ceva valoros și nu s-ar mai vorbi atât despre criza teatrului românesc. La Unteatru, de exemplu, suntem împreună să facem spectacole adevărate. Acolo există solidaritate și generozitate, fără de care nu se poate. Așa că e mai simplu să cărăm decoruri! Dacă fiecare s-ar uita puțin pe sine, dacă s-ar pune puțin pe planul doi, ar putea apărea o schimbare esențială. Dacă ești împreună cu alții, s-ar putea să te vezi mai bine.
Print