Oana Bogzaru, Teatrologie, anul II, UNATC Bucureşti
Un spectacol ar trebui să aibă măcar bunul simț de a fi sincer. Să nu ne mintă mai mult decât ne mințim pe noi înșine. Ideal ar fi nici să nu ne menajeze, să spună dacă are ceva de spus. Dacă nu, atunci urcăm degeaba pe scenă. De exemplu, spectacolul Șaraiman invitat la Festivalul de Teatru Scurt de la Oradea, pornește de la premisa că vom vorbi despre ceilalți și nu despre noi, cei din sală. Înainte de a-și începe numărul de stand-up comedy, Dan Badea, ne introduce în zona de confort. Căci e cam greu să râzi dacă cineva te ”jignește” chiar în față… Imediat se lansează conceptul ”cu de toate” prefabricat în București, exemplificat simplu și eficient prin celebra shaorma cu de toate. Stilul lui Dan Badea de a face stand-up comedy nu e ca cel din filmulețele de pe youtube, nu e vulgar și nici despre povești cu prieteni sau despre fleacuri.
E un stand-up comedy despre lucruri serioase spuse în glumă, un fel de ”hai să facem haz de necaz”, dar politicos și nu foarte acid. Obiceiurile românești la fel ca și expresiile noastre sunt pline de tâlc și o metaforă în sine. Nu e nevoie uneori de nicio (re)metaforizare. Transformată într-o imagine, expresia ”a intra în rând cu lumea” e cel puțin deconcertantă. Într-adevăr un șir interminabil de oameni, uniformizați, aproape ca ploaia de funcționari ai lui René Magritte sau cel puțin o imagine kafkiană. Cât potențial într-o singură expresie, uimitor, nu?! Pe acest suport, de stand-up comedy, se sprijină ”intervenția” lui Răzvan Mazilu. Prezența scenică a dansatorului e cel puțin intimidantă. Poate pentru că e ciudat ca după câteva minute de stand-up comedy să asiști la un spectacol de dans contemporan. De la starea de relaxare și divertisment treci rapid în ipostaza de a te concentra asupra unui dans abstract pe o muzică lăutărească, și astfel te trezești în incertitudine. Muzica interpretată de Romica Puceanu versus coregrafia semnată de Nadar Rosano și dramaturgia coregrafică semnată de Gina Șerbănescu se resping și se atrag pentru câteva clipe în mintea spectatorului. Publicul orădean a fost intrigat preț de câteva minute. E ca atunci când se face trecerea de la lumină la întuneric, iar ochiul trebuie să se adapteze noului mediu prin activarea bastonașelor. Răzvan Mazilu nu evoluează strict ca dansator, dar nici ca personaj, ci pare să se situeze undeva între aceste două funcții, fiind un mediator între muzică și stand-up comedy. Mișcările sunt expresive prin însăși executarea lor, însă el are o expresivitate proprie de suferință amestecată cu o fină ironie. Dincolo de stupoarea stârnită de muzica lăutărească, dansatorul se impune ca prezență, apoi prin mișcarea elegantă, vie care depășește, totuși, standardul de simplă executare. Răzvan Mazilu interpretează la granița dintre dansator și actor, aproape de ideea de personaj. De altfel, nici ”șaraiman” nu se știe ce înseamnă exact, cine e sau ce e.
Muzica sugerează o poveste de iubire, o dezamăgire. Există o valiză plină de trandafiri roșii și o iubită manechin ruptă în două care valsează și se reîntregește prin trupul dansatorului. Acum e greu să mai găsești un punct comun cu momentul lui Dan Badea. Puntea dintre cele două momente artistice se clatină și nu mai înțelegi dacă dansul are sau nu legătură cu ceea ce s-a spus înainte. Dacă e o reprezentare a celor spuse în stand-up comedy, a muzicii sau a ambelor. În orice caz, dansul fură ochiul, iar muzica fură urechea. Intrigant este imprimeul care aduce cu steagul Americii. Recapitulăm: stand-up comedy, dans contemporan, muzică lăutărească, America. Răzvan Mazilu declara că acest spectacol se bazează în esență pe tema ratării din viața fiecăruia. Cui nu-i este frică de ratare? Mai ales când ni s-a inoculat ideea că România în sine vine la pachet cu ratarea. În spectacol nu se face politică. Nici măcar prin stand-up comedy. Ci se vorbește despre ratarea de care ești responsabil și care, în final, ține de tine, de ce anume alegi să fii și să faci. Tu alegi dacă mănânci shaorma cu de toate, dacă vrei sau nu să intri în rândul lumii, cum îți crești copilul etc. Sistemul contemporan îți creează senzația, prin multitudinea de oferte, că ai libertatea de a alege. Însă vorba românului: ”ce-i prea mult strică”. Inconștient, ești adus în stadiul în care ți se anulează această capacitate. Ne supunem mirajului și ne însușim neputința. O fi americanizare?
Șaraiman, în ciuda lipsei continuității dintre momentele de stand-up comedy și dans și a elementelor simbolice care nu se omogenizează complet, este un spectacol sincer. Nu exagerează adevărul, nici artisticul. Cum rar se mai întâmplă, totul e dozat.
Print