Sarajevo – scena unui spectacol cu flăcări, răni și aromă de cafea

poza(9)Știam despre războiul de la Sarajevo din documentare, din filme, din presă. Imaginile cu clădiri în flăcări, cu oameni disperați, agățați de ziduri, cu bombe care explodează în plină stradă, cu oameni care suferă atroce, existau undeva în memoria mea de adolescentă, bine și adânc îngropate. A trecut mult de-atunci, din anii ultimului deceniu al secolului 20, când unul dintre cele mai frumoase orașe din Europa ardea în cel mai lung asediu al lumii moderne. Absolut incredibil. Absolut repetabil.

În această toamnă, am petrecut zece zile la unul dintre cele mai cunoscute festivaluri de teatru balcanic, MESS, aflat la cea de-a 54-a ediție, un festival organizat cu multe dificultăți, mereu mai multe cu cât, aparent, societatea din Bosnia și Herțegovina se îndreaptă mai tare spre Occident. Și dacă teatrul e oglinda lumii, atunci festivalul care s-a desfășurat la Sarajevo ia mai bine ca orice altceva pulsul unei societăți și al unor oameni pentru care trauma războiului se simte și în zâmbetul vânzătorului de suc de rodii de pe pietonala care duce spre orașul vechi, și în gustul de burek, copt în tăvi mari, de aluminiu, și vândut la kilogram, pe cântar vechi, cu balanță, și în disperarea cu care băncile și marile firme occidentale au împânzit orașul, și în teatru, desigur… Iar întâmplarea a făcut ca în cele zece zile cât a durat MESS să fi fost campanie electorală, cu baloane roșii în fața teatrului la nu știu ce concert electoral, cu o victorie, în chiar ultima seară a festivalului, a cui „trebuie”, după spusele localnicilor. Nimic nou sub soare.

poza(3)Festivalul în sine, de altfel ridicat ca valoare, s-ar putea rezuma prin două cuvinte: obsesia războiului. Iar spectacolele, atât cele invitate, cât și cele ale teatrului local, au arătat din nou o stare de fapt pe cât de importantă, pe atât de combătută, cel puțin în teatrul românesc: teatrul este, mai mult ca orice altă artă, expresia unui timp și a unui spațiu și dă la iveală adevăruri care, poate, s-ar dori ascunse sub preș. La Sarajevo războiul încă doare și rănile de acum 20 de ani sunt încă purulente, deși machiajul e frumos.

O scenă de film într-o după-amiază, lângă moscheea unde începe orașul vechi. Pe terasa unei cofetării unde se poate bea o excelentă cafea bosniacă (nu-i diferență sesizabilă față de cafeaua turcească, dar localnicii se supără dacă ceri cafea turcească…), servită pe tăvițe de aluminiu, într-un ibricel în care nu intră mai mult decât o ceșcuță, un ibricel în care cafeaua vine aromată și cu caimac gros, alături de un cubuleț de rahat cu susan și o ceașcă micuță cu un cub de zahăr… Contrastul e mare de la aceste obiecte din altă lume, care-ți iau ochii și care se vând pretutindeni în zona veche, la mesele de plastic roșu și la umbrelele pe care scrie Coca-Cola. La una dintre mese, patru puști de vreo 7-8 ani își savurează cafelele cu seriozitate, turnându-și încet în ceșcuțe și discutând. Niciunul nu schițează un zâmbet. Peste câteva clipe, cel care pare șeful grupului scoate un pachet de țigări și cu toții își aprind țigările, trecând o brichetă de la unul la altul. Niciunul nu zâmbește, nu glumește, nu se jenează. Totul la lumina zilei, în mijlocul orașului, pe terasa unei cofetării. Îi urmăresc minute în șir, fără să știu ce vorbesc, dar cu sentimentul că în spatele acestei întâlniri în care simți că nu mai e de mult loc pentru copilărie și că lucrurile serioase îi ard pe dinăuntru, se ascund multe traume. Cu toții poartă costume de „oameni mari”, sacouri negre și par o mică „mafie” locală în miniatură, care pune la cale o acțiune secretă. Alături, la alte mese, familii, prieteni, adulți, care nu-i iau în seamă. Semn că fac parte din normalitate… Scot telefonul ca să le fac o fotografie și simt imediat că devin „suspectă”, iar „șeful” se uită urât la mine. Mă prefac că scriu un mesaj și ridic ușor ecranul, iar în clipa aia copilul devine agresiv, stinge înfrigurat țigara și îmi strigă ceva. Nu înțeleg și mă întorc la kataiful meu, încercând să mă prefac că nu i-am observat. În câteva clipe se ridică și dispar…

poza(8)Întregul festival de la Sarajevo, cu invitați din multe țări, cu spectacole bune și foarte bune, cu estetici diferite, nu a avut impactul acestei întâlniri de la cofetăria din Sarajevo unde am revenit în zilele următoare. Pe străzi – străzile unui superb oraș multicultural, care încearcă să-și panseze rănile, dar le maschează doar în spatele unor firme precum Zara, Orsay și multe altele – se simte din loc în loc parfumul unui alt timp și, mai puternic decât toate, cel puțin în zona veche, parfumul Orientului. Același tip de ospitalitate, același fel de a face comerț, dulciuri vândute la colț de stradă printre stoluri de porumbei, celebrul burek stropit cu iaurt și servit pe tăvițe cu iz tradițional, dar așezate pe mese de plastic occidental, ateliere nenumărate cu obiecte din aramă – vase pentru cafea, frumoase, îmbietoare, țesături ca-n „O mie și una de nopți”, covorașe tradiționale, obiecte din metal strălucind pe tarabe adunate într-un mic „orășel” din alt timp, care se închidea seara cu grilaje de lemn.

poza(2)În fața Bibliotecii Naționale, acum refăcută după ce în timpul războiului a ars și a fost puternic bombardată, o scenă care iarăși bate filmul. O țigăncușă frumoasă ca-n filmul „Șatra” sau ca-n spectacolul „Kostana” al lui Andras Urban (spectacolul care a și câștigat atât premiul cel mare al festivalului, cât și pe cel al juriului IATC, din care am făcut parte), cu părul jumate blond, jumate castaniu, cu ochi negri, cu fustă lungă, murdară, cu fața murdară și ea, dar superbă, care n-avea mai mult de 6-7 ani, s-a apropiat demnă de una dintre terasele nenumărate din jur. S-a dus să cerșească plină de demnitate și cu un zâmbet disprețuitor, cum n-am văzut la cerșetorii din România niciodată. A întins mâna spre cuplul de la masă, care arăta ca venind din Occident, ca și cum le-ar fi făcut un favor. În clipa aia, un chelner a apucat-o de păr, a răsucit-o și gonit-o. S-a întors spre el ca o prințesă și i-a aruncat la picioare bănuțul căpătat, apoi a luat-o la fugă.

poza(7)Dacă-i întrebi despre război, oamenii se întunecă. Nu vor să vorbească. Spun doar cu un fel de mândri, că au rezistat celui mai lung asediu din istoria modernă și își amintesc de ziua cumplită în care în piața mare, într-o zi liberă, în care toată lumea își făcea cumpărăturile, a fost pusă o bombă. Și-ți mai povestesc despre tunelul spre lumea liberă prin care, în acei ani, s-au adus alimente și medicamente. La capătul orașului, lângă aeroport, chiar poți vizita muzeul și poți reface „experiența” tunelului, ca un turist de secol 21… Dar după câteva clipe te încearcă rușinea și îți dai seama că tunelul acela teribil, prin care oamenii nu voiau să evadeze, ci doar să aducă mâncare ca să reziste mai departe sub asediu, pentru turistul care plătește bilet la intrare seamănă cu experiența unui parc de distracții. Și preferi să te întorci în oraș și să simți pulsul vieții, așa cum își face ea loc acum, lăsând plasticul Occidentului să invadeze o formă de autentic la care ei înșiși nu mai au acces. „Sarajevo de după război n-a mai fost niciodată la fel”, mi-a spus una dintre localnice. „Atunci a murit ceva ce niciodată n-a mai înviat. Ce vedeți acum în centrul vechi e doar o copie palidă, pentru că oamenii încearcă să trăiască mai departe. Dar vedeți? În icoana asta sunt urme de glonț. Cum să le ștergi?”. Icoana cu urme de glonț era nu departe de piața centrală, pe o străduță de unde se vedeau minaretele unei moschei.

poza(5)Despre teatru? Un semn extraordinar. La spectacolele care începeau noaptea târziu, la „Sarajevo War Theatre”, sala era arhiplină, chiar dacă se încheiau la 3 dimineața. Iar publicul era extrem de deschis. Tema care a revenit timp de zece zile a fost aceeași poveste – o rană deschisă odată, demult, la începutul Primului Război Mondial, o rană adâncă a unei lumi care, în timp ce în Occident oamenii vedeau la televizor cum iau foc clădirile din Sarajevo, mâncând pop-corn și bând coca-cola, trăia, în ultimul deceniu al secolului 20, incredibila experiență a războiului.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.