Cine intră frecvent în sălile de teatru din România și mai ales în cele din București n-are cum să nu observe cum o modă (ce ar fi trebuit să fie trecătoare…) a devenit aproape peste noapte cutumă. Fie spectacolul bun sau rău, fie că ți-a plăcut sau nu, fie că ai tras un pui de somn, fie că, vorba celebrului critic francez, „după două ore te-ai uitat la ceas și trecuseră zece minute…”, la final te ridici frumos în picioare și aplauzi furtunos. Aplaudatul în picioare oricând, oricum, la orice spectacol din orice teatru a devenit obicei. Iar încercarea cinstită de a rămâne așezat și de a aplauda cu plăcere este privită și aproape sancționată de cei din jur ca o lipsă de politețe. După ce reziști – nu pentru că nu ți-a plăcut spectacolul, ci pentru că simți că în această așa-zisă formă de apreciere e ceva fals, ca în laudele din povestea „Sarea în bucate” – la prima rundă de aplauze, la a doua deja te uiți în jur și simți că ești privit ca un paria, așa că, de voie-de nevoie, te ridici ca să nu faci notă discordantă…
Ipocrizia lumii în care trăim, atât de bine hrănită și de rețelele de socializare, în care ne gratulăm cu like-uri, este vizibilă, poate mai bine decât oriune, la teatru… Sigur că au apus vremurile când spectacolele erau dărâmate le premieră cu ouă și cu roșii, sigur că acum suntem „civilizați”…, sigur că efortul artiștilor trebuie răsplătit, dar, dincolo de toate astea, gestul de a te ridica în picioare și de a aplauda vijelios ceva ce nu ți-a plăcut este, în primul rând, o dovadă a lipsei de respect pentru artiști. Pe care, culmea!, mulți dintre ei o resimt. Și cei mai mulți dintre ei nu și-o doresc și nici nu se sfiesc să o spună.
Aplauzele sunt – sau ar trebui să fie – un barometru pentru actori. Când nu-i interesează premiile și cronicile, îi interesează, cu siguranță, reacția publicului. Îi interesează să transmită ceva, să dăruiască ceva, să atingă ceva – atunci când vorbim despre spectacole care caută valoarea, nu despre șușele care urmăresc reacții-tip aproape vulgare… Iar în momentul în care „întâlnirea” nu se produce, e sigur că cel de pe scenă o știe la fel de bine ca cel din sală. Și, la sfârșit, vine momentul aplauzelor furtunoase, neapărat în picioare, ca la o apăsare pe buton. Actorul știe că e mințit… și spectatorii știu și ei că mint. De ce o fac? Barometrul nu mai funcționează, iar gestul în sine – aplaudatul în picioare, prin repetarea mai ales în situațiile în care este total nejustificat, se bagatelizează și își pierde prin tocire orice valoare simbolică. Iar artiștilor, în fond, li se răpește plăcerea de a se simți aplaudați cu adevărat atunci când știu ei înșiși că merită aplauzele și gestul în sine se poate transforma pe alocuri chiar în opusul lui: într-o subtilă lipsă de respect, atâta vreme cât orice este tratat/ primit în același fel.
De ce simte publicul nevoia să facă asta? Pentru că echivalează ridicatul în picioare cu o expresie a respectului, mi se va răspunde, probabil – respect, chiar și când ai simțit că spectacolul îți jignește inteligența… Dar răspunsul ar avea, fără îndoială, o doză de ipocrizie pe care acela care ar răspunde ar păstra-o pentru sine. Aș spune mai degrabă că dintr-o formă de nepăsare/ inerție (vecină mai repede cu lipsa de respect…) sau, mai mult, că este o subtilă formă de a justifica în propriii ochi faptul de a fi plătit un bilet…
Print
Cind spectacolul e prost, cred ca ridicatul in picioare reflecta dorinta de a se vedea cit mai repede afara din incinta.
Dar criticii care stau ca o masa amorfa fara nicio reactie in sala masurandu se din ochi unii pe altii,intrecandu se in reactii “impasibile”pe la premiere cum sunt?Intre raceala ipocrit bovina de cunoscator suprem a unui critic si reactia de a se ridica in pici ok are sau nu a spectatorului obisnuit cea din urma e mult mai onesta.Am stat langa niste critici la premiera unui spectacol la care se radea sincer in hohote fara ipocrizii, nu am simtit niciodata atata energie negativa cat am simtit cum am simtit din partea dansilor.De atunci nu mi mai iau loc in primul rand ca nu cumva sa nimeresc pe langa dansii,pt.ca doar in primul rand le place sa fie vazuti cum se stramba,foiesc fac grimase sau isi noteaza in caiet,din cand in cand aruncand priviri scarbite in jur.
Daaa. Din nefericire, reacţiile sunt legate… Spectatorii care au foşnit, fâsâit, tastat telefonul cel mai mult, la final sunt cei mai vehemenţi…Unii chiar strigă… Criticii( actorii s-ar întreba aici, ,,care critici?,,) vin deja cu autosuficienţa pe chip, îi citeşti a doua zi şi parcă n-aţi văzut acelaşi spectacol…sau au văzut o piesă cu actori din tabăra adversă şi atunci unde să muşte mai virulent decât în ,,cronică,,?! Mai sunt şi situaţii când actorii cerşesc aplauzele…Offfff…În curând, se va veni ca la cinema, cu popcorn… ( S-ar putea, atât de uşor, ca la intrare să nu se vândă foşnitoare şi fâsâitoare…S-ar putea face efortul ca teatrul să înceapă spectacolul la timp(!) din respectul comun pentru spectatorii adevăraţi, oneşti, care nu aplaudă decât când spectacolul a fost bun, de jos…Şi, totuşi, printre atâtea deziluzii, de toate părţile, tot mai găseşti câteva piese la care valoarea şi emoţia leagă cu un fir invizibil, actori, spectatori obişnuiţi şi spectatori avizaţi, cum ar trebui să fie criticii…Din Grecia antică, teatrul nu mai e pentru mase…Din epoca modernă, până la noi, a devenit un produs de lux…( lux, adică lumină…). Pentru ca spectacolul să-şi păstreze vraja, ar trebui, desigur, ca şi spectatorul să fie talentat…
Sau poate unii oameni isi traiesc bucuria altfel. Nu stiu daca este cazul sa ii judecam pe ceilalti dupa modul nostru de a simti. Fiecare are dreptul la propriile sale emotii. Eu sunt unul dintre oamenii care aplauda in picioare. Ma impresioneaza foarte mult oboseala de pe chipul actorului, care nu era acolo cu doar 30 de secunde inainte de finalul spectacolului. Constientizez cat de mult a pus in personaj, cata munca si energie si suflet inseamna. Si, da, simt nevoia sa aplaud in picioare – asa ma simt bine. Nu-i judec pe cei care aleg sa ramana asezati, nu-i privesc acuzator, nu ma astept sa se ridice. Si nu cred ca este cazul ca ei sa se astepte ca eu sa ma asez. Fiecare om are dreptul sa-si traiasca propriile emotii. Cred ca lipsa de respect fata de emotiile altuia, credinta ca modul tau de a simti este singurul valabil este o forma de snobism. Si este total ineficienta lipsa de intelegere pe care o avem unii fata de altii si faptul ca ne grabim sa ne evaluam si sa ne judecam in loc sa ne acceptam si sa traim linistiti, fiecare cu ale sale.
Sincer, se simte care aplauze sunt sincere si care sunt mecanice. E vorba si de durata lor. Actorii simt. Uneori aplauzele dureaza peste 5 minute, alteori sunt seci, 1-2 minute si gata. Da, de multe ori sunt mecanice, dar trebuie aplaudat si efortul acelor actori, oricat de dezamagitor ar fi rezultatul final. Zic.
Cred ca analizati prea mult si prea le puneti la suflet…
Fie ca glumim ca Victor Scoradet (“fotoliul cu catapulta”), fie ca zicem ca oamenii din anturajul meu (“lasa, draga, bine ca sunt la teatru si nu la club sau la mall”), fie ca analizam judicios ca voi, concluzia e, din pacate, doar una: ca totul in tarisoara, a scazut dramatic si calitatea publicului. E un amestec de mimetism (se ridica pt ca asa vad alaturi!), lipsa de gust / discernamant / “antrenament teatral” si irepresibila dorinta de a face ceva…remarcabil! (ma ridic deci exist!)
Si va contrazic: nu, nu mi s-a-ntamplat niciodata (merg f. frecvent la teatru) sa aud spre iesire opinii defavorabile spuse de cei care ropoteau in picioare in urma cu 5 min…Adica, nu, nu se prefac, n-au oferit “standing ovations” si acum improasca, lor chiar le place orice, oricand, fara criterii si fara discriminari…Laudele desantate (si lipsite de uneltele elementare ale evaluarii) continua, le auzi si pe strada si te crucesti, te gandesti adesea ca n-ai iesit de la acelasi spectacol, schimbi priviri uimite cu companionii tai cu care, cel mai adesea, esti la unison.
DAAAAR, CE PLICTIS AR FI PE LUME SA FIM LA FEL, SA NE BUCURAM LA FEL, SA NE PLACA ACELEASI LUCRURI, NU?!
Oameni buni (de teatru in general, ca asta sunteti, desi o dati anonima, semnand sub pseudonime ocazionale) daca la un spectacol de teatru, nu o data, deci nu numai la premiera, in mai multe randuri, publicul se ridica in picioare, aplauda 10-15 minute cu ovatii, inseamna ca acel spectacol e unul bun, conform unui rationament de bun simt.Daca la acelasi spectacol, se gaseste un critic sau mai multi sa loveasca ca apucatii in el, conform aceluiasi rationament invocat mai sus, inseamna ca domnul critic e ori bou, ori ipocrit, ori are ceva cu cineva sau ii place numai un anumit tip de teatru “trendy”pe care il savureaza la un suc dupa cu realizatorii respectivi, care ii sunt prieteni.De ex.dl.Mircea Morariu care se da in stamba prin nord-est ul romaniei, purtator de sabie a lui damocles si efeb sexegenar (al literelor) taie si spanzura, dar nu are nici cel mai mic efect la public, oamenii respectivi nu stiu cine e si ncici nu il citesc.Criticii in Romania sunt cei mai subiectivi si imi pare rau sa o spun, ipocriti spectatori, merg doar pe simpatii personale, rareori se mai intampla cate un miracol sa le placa pur si simplu.De ex.dl Radu Afrim chiar se faleste de cate ori are ocazia pe facebook cat de prieteni ii sunt toti criticii cu care se trage de sireturi prin ”comentarii pe sistem”si glumitze de doi lei, asa intre noi “cine stie cunoaste”, altii cu altii s.a.m.d.Mondenii lumii teatrale romanesti, de multe ori mai vulgari si mai ipocriti decat mondenii de antena stars.
Asa ca lasti publicul in pace, ca nu e prost deloc, dimpotriva.Unii vor arta, gen Bulandra, Sibiu, Act, altii vor sa se distreze, vor chestii “soft”,gen Godot.E adevarat ca ceea ce se intampla la “Palatul copiilor”e de multe ori crima impotriva artei,deci nu ne referim cei care se prostitueaza acolo, vorbim strict de teatru.Aplauze pt.public si aplauze pentru spectacolele adevarate, spectacolele vii, adica cu suflet, comedii. tragedii, bulevardiere atat timp cat sunt bine facute, jos palaria!
acest articol este adresat publicului sau directorilor de teatre/secretarilor artistici? habar n-am! prin el reusiti sa spuneti numai cateva lucruri despre dvs ca spectator. daca nu va place un spectacol, nu sunteti obligata sa aplaudati. la finalul lui puteti parasi imediat sala, lucru pe care l ar face orice persoana cu mintea la ea. inteleg ca sunteti o conformista in toata regula, din moment ce sunteti incapabila sa luati o decizie atat de usoara de una singura. puteti sta linistita domnisoara/doamna, nu jigniti inteligenta nimanui. daca actorii s ar simti jigniti, n ar mai iesi la aplauze sau spectacolul ar inceta sa se mai joace, cum se intampla de altfel in multe cazuri. sa te iei de public, in conditiile in care teatrul reuseste sa supravietuiasca tocmai datorita lui, este absurd. exista, intr adevar, “spectatori de weekend”, care habar n au la ce spectacol au venit, insa sunt destul de putini. cei mai multi se intereseaza inainte si vin cu inima deschisa. se aplauda mult in teatrele bucurestene, dar mult se aplauda si in teatrele din europene. uneori aplauzi spectacolul, alteori munca actorilor. poti aplauda un personaj care ti a placut in mod deosebit sau o viziune noua pe un text vechi. spectatorul poate avea multe justificari pentru aplauze. singura justificare care nu mi place este a dvs, pentru ca mi dati impresia ca sunteti “calatorul clandestin” in sala de spectacol. poate totusi ar trebui sa reduceti putin frecventa cu care mergeti la teatru. este evident ca nu va prea prieste.
Autoarea articolului se plictiseşte, nu ştie să facă nimic în viaţă şi doreşte să fie băgată în seamă. Dacă o luăm la control, sigur are doctorat! Articolul este atît de stupid, încît nici nu trebuie să fie luat în seamă! Sau (de ce nu?) aplaudat în picioare la Gala Prostiei Fără de Sfîrşit a Noii Generaţii Analfabete!
Publicul reactioneaza. Si actorii si-au coborat stacheta. Ii vedem azi in tot felul de telenovele mai mult si mai prost inspirate, mai bine sau mai prost jucate. Ce te astepti? Minti, esti mintit.
Chiar nu inteleg. Eu stiu ca daca aproape m-a luat somnul la piesa si mi sa intamplat asta, nu am aplaudat deloc. Iar daca a fost ceva nemaipomenit aplaud si in picioare si stand jos, dar aplaud cu bucurie in suflet. Ce spun criticii nici nu citesc. Acestia sunt niste persoane care nu au talent ca actori si nici ca scriitori si atunci ii ignori pur si simplu.
Politica la Yorick si nu numai este cu cat mai multe comentarii cu atat mai bine.Multi citesc doar comentariile ca asa suntem noi ne place cleveteala.Un popor de postaci anonimi.Nu mai comentati toate aberatiile nu merita.Oricum marea satisfactie a criticului de teatru in RO.sunt comentariile si like urile.Cine nu are parte de aplauze, de emotii, de insufletirea publicului se multumeste si cu asta.In mai multe randuri cei de la revista Yorick au facut niste atacuri “premeditate”la artisti si spectacole mai mult decat reusite.Si inca ei sunt o.k in raport cu altii.E o politica cu nuante perverse dar iacata da rezultate.Mai nou se ataca publicul, e noul trend, la anumiti pseudo cronicari.Tineti-va bine!Nici nu stiti ce urmeaza, vorba unui alt personaj cu stofa de “critic” dar care pragmatic s-a apucat de televiziune.In curand vor fi intocmite liste cu spectatori care au aplaudat prea mult sau prea putin, de catre critici de teatru si vor fi publicate cu nume si prenume, asa sa se invete minte.Cata frustrare e inlauntrul acestor oameni.Dna.Monica, de data asta, imi pare rau sa va spunem, ai dat-o rau cu batul in balta.Oricum dvs.sunteti in regula comparativ cu junioara, Alina Sepingeac, posesoare a unui discurs intr-atat de anost incat ne miram ca nu se restarteaza computerul cand scrie.Sincer dupa asemenea editoriale, ne intoarcem in viteza la Cristina Modreanu, Oana Stoica, Cristina Rusiecki, Victor Scoradet (pacat ca nu mai scrie) chiar Iulia Popovici.Inca un comentariu, satisfactie, ne citeste lumea…!Ce sa facem, e vara, suntem artisti, bani n-avem ne plictisim si noi(dar chiar si asa sa ne injuram intre noi, nu publicul) Mica Romania.Mica si rea!
Poate pentru noi, simpli spectatori, articolul pare conformist, rau-voitor sau superficial. Eu recunosc ca ma ridic de cele mai multe ori, chiar daca nu am avut vreo epifanie in timpul spectacolului, pur si simplu in semn de respect fata de efortul si generozitatea actorilor, regizorului etc. INSA: articolul chiar este justificat de reactia oamenilor pe care ii aplaudam in picioare. I-am vazut pe Andi Vasluianu si Serban Pavlu intr-o emisiune punctand exact argumentele din articol (motiv pentru care nu o suspectez de originalitate pe autoare; dar nici de rea-vointa). Cred ca simt nevoia sa nu fie bagati toti in aceeasi oala. Si poate chiar ar trebui sa actionam si noi cu mai putin “respect” (poate chiar la noi e conformismul) si mai mult discernamant.
“Sarea în bucate sau de ce aplaudă publicul în picioare orice spectacol?” pe bune!? in aceasta expresie, sarea este folosita in sensul benefic al acesteia, iar “sau” are menirea sa realizeze un raport de coordonare disjunctiva, adica urmatorul enunt trebuie sa se opuna primului. formularea dvs este pur si simplu absurda, ca si restul textului. nu obisnuiesc sa dau sfaturi, dar dvs mi ati starnit o profunda compasiune. in aceasta ordine de idei, va rog notati urmatoarele titluri, pe care le puteti folosi cand doriti:
1. IN-CRE-DI-BIL! Ce fac spectatorii romani la finalul unui spectacol de teatru?!
2. SENZATIONAL! Cate minute este aplaudat, in medie, un spectacol de teatrul in stagiunea 2014-2015 la T NB!
3. FANTASTIC! Ce mi-a aparut in palme dupa ultimul spectacol de teatru la care am asistat si m-a determinat sa-mi anulez programarea la chiromantie de saptamana viitoare?