Ceea ce în termenii de azi s-ar numi premiera absolută a piesei Vicleniile lui Scapin s-a produs la data de 24 mai 1671. A fost mai curând vorba despre ceea ce critica de acum ar numi “un spectacol de serviciu”, iar directorii de Teatre, scuzați inadecvarea termenului, managerii de azi, confruntați cu tot mai drastica amputare a bugetelor, ar defini cu ajutorul sintagmei “spectacol de supraviețuire”.
Având în vedere felul în care mi-am început însemnările prilejuite de spectacolul intitulat Scapin de la Trupa “Harag György” a Teatrului de Nord din Satu Mare, regizat acolo de Bocsárdi László, o seamă de explicații și apelul la un minimum de date cu caracter istorico-teatral mi se par mai mult decât necesare.
Având în vedere luciditatea lui Molière despre care nimeni nu are nici cea mai mică îndoială, iar cine are nu are decât să mai citească o dată Mizantropul, nu trebuie să mire pe nimeni că autorul piesei nu își făcea în privința ei prea multe iluzii. Reamintesc că această piesă de prim rang din creația lui Molière a fost pusă în scenă într-un spectacol antologic la Teatrul “Tamási Áron” din Sfântu Gheorghe și anticipez spunând că ceva-ceva din bogatul lui semantism, dar și din interesantul melanj între tragic și comic se regăsește și în montarea de acum a Vicleniilor…. Dar revenind. La ora premierei absolute a piesei, Teatrul de la Palais Royal se afla în plin proces de renovare, însă, deși aflat sub ceea ce astăzi am numi “înaltul patronaj al Regelui Ludovic al XIV lea” și beneficia, în consecință, de sprijinul financiar al Majestății Sale, că doar nu degeaba era supranumit Le Théâtre du Roi, nu își putea permite încetarea cu totul a activității. Molière a decis atunci să scrie o piesă pe calapod italian (commedia dell’arte), cu îndrăgostiți nefericiți pe care părinți despotici și avari îi obligă să contracteze căsătorii cu de-a sila, tineri care, în disperare de cauză, recurg la ajutorul servitorilor loiali și inteligenți, așa cum este Scapin.
Succesul Vicleniilor lui Scapin a fost unul limitat. Trupa nu s-a ales cu foarte mulți bani, iar critica a fost, cum se spune, mai degrabă rezervată. În celebra lui Artă poetică, Boileau îi reproșa scrierii caracterul prea popular în vreme ce Fénelon nu se arăta nicidecum entuziasmat față de ceea ce el numea “îngroșarea caracterelor”.
Ce se regăsește din toate acestea în spectacolul sătmărean? Modelul sau, mă rog, pattern-ul italian, continuă să fie cum nu se poate mai vizibil. Numai că el este cu rafinament filtrat și inteligent reformulat din perspectiva modernității. O anumită, dar deloc lăsată la voia întâmplării îngroșare a caracterelor. Chiar un anume gust pentru grotesc, detaliu vizibil în felul în care actorii Bodea-Gál Tibor și Nagy Csongor Zsolt i-au desenat pe Argante, respectiv Géronte. Dar și în modul în care Dioszégi Attila și Moldován Blanka îi joacă pe Octave, respectiv pe Zerbinette. Grotescul e ceva mai atenuat în cazul interpretei lui Hyacinthe (Budizsa Evelyn) și aproape de neobservat în gramatica jocului lui Léandre (Orbán Zsolt). La jumătatea distanței, à mi chemin, cum spun francezii. Avem, așadar, de-a face, cu ceea ce eu aș numi “o simetrie încrucișată”. La simetrie va mai recurge regizorul Bocsárdi László atunci când va recurge la travestiuri. Fiindcă în această formulă sunt jucați Scapin și, respectiv, Doica. Și aș mai releva o simetrie. Muzica de scenă creată de Bocsárdi Magor se fundamentează pe utilizarea instrumentele de suflat. Ele apar ca atare și pe scenă. Trimisul celor ce vor bani pentru Zerbinette apare înzestrat cu un trombon uriaș, în vreme ce lui Scapin îi este rezervată o amărâtă de trompetă. Decorul este, iarăși cum se spune, “simplu și funcțional”, născut sub zodia economiei, ca în vremea premierei absolute. Elementul cheie fiind ușa pe care intră și ies, într-un interminabil du-te-vino toate personajele. Este vorba despre un decor în specificul celor îndeobște create de Bartha József, fără a se ajunge însă la acel atât de subtil și plin de semnificații decor zero (semn zero, cum spuneau azi uitații semioticieni) dintr-un alt mare spectacol al lui Bocsárdi László. Cel cu Neguțătorul din Veneția. Aici totul fiind înveselit de costumele, și ele simetrice, în primul rând la nivel coloristic, costume create de Kiss Zsuzsanna. Dar și de mișcarea scenică imginată de Bezsán Noémi și de contribuțiile actorilor Zákány Mihály (Nérine) și Budai József (Carle).
În rest, creativitatea seducătoare, comicul îmbelșugat, construcția robustă specifică mai tuturor spectacolelor purtând semnătura lui Bocsárdi László. Și mai e ceva. Ceva fundamental. Excepționala interpretare dată rolului principal de actrița Márkó Eszter, un Scapin desăvârșit, vesel, inventiv, veșnic pus pe șotii, dar parcă și nițel obosit. Dar și finalul creat sub influența a două importante scrieri ale modernității teatrale. Mai exact. Încurcăturile din piesă se rezolvă. Cuplurile se pregătesc de nuntă. Până și Argante și Géronte par mult mai puțin antipatici. Însă de toate acestea Scapin, cel al cărui devotament a condus la reinstaurarea ordinii și a legilor firii, nu se va bucura deloc. Va fi uitat precum Firs, cel din Livada de vișini. Nu îi va mai rămâne decât cântecul la trompetă care nu are cum să nu te ducă cu gândul la Jimmy Porter, cel din Privește înapoi cu mânie. Și râsetul-scâncet. Adică asumarea sorții.
Teatrul de Nord din Satu Mare
SCAPIN de Molière
Regia: Bocsárdi László
Dramaturg: Benedek Zsolt
Scenografia: Bartha József
Asistent scenografie: Cristian Gătina
Costume: Kiss Zsuzsanna
Light designer: Baumagartner Sándor
Compozitor: Bocsári Magor
Mișcarea scenică: Bezsán Noémi;
Asistent: Bogár Barbara
Cu: Dioszegi Attila (Octave), Rappert-Vencz Gábor (Sylvestre), Márkó Eszter (Scapin), Bodea-Gál Tibor (Argante), Nagy Csongor Zsolt (Géronte), Orbán Zsolt (Léandre), Moldován Blanka (Zerbinette), Zákány Mihály (Nérine), Budai József (Carle), Hyacinthe (Budizsa Evelyn).
Data premierei: 17 mai 2019
Print