De ce să fi optat Caragiale pentru un moment în care casa jupânului Dumitrache, cel zis Titircă Inimă Rea, e în reparaţie? Că doar asta e binaua (evident, nu e vorba despre un şantier de casă nouă, prea îşi ştiu bine personajele traseele, cu tot cu locurile lor „secrete”). Întrebarea, pe deplin motivată, şi-a pus-o mai an şi Alexandru Dabija la Iaşi, în memorabilul său spectacol după „O noapte furtunoasă”. Nu a uitat-o nici Alexandru Mâzgăreanu în viziunea sa construită în Sala Studio a Teatrului Nottara. Nu e nevoie de filozofie abisală pentru a răspunde, nici pentru a pricepe sensul montării celui din urmă, cu atât mai mult cu cât scenografia traduce foarte bine intenţiile.
Ceea ce sugerează, aşadar, decorurile lui Ştefan Caragiu este locul sacru al mahalalei încrustate într-un prezent continuu, al „de după blocurilor”, spaţiu imuabil oprit sub semnul sexului, al violenţei şi al nesfârşitei reparaţii/reconstrucţii/tranziţii. Şi fiindcă locul este la jumătatea drumului între tipuri de civilizaţie, aşijderi îi sunt şi locuitorii. În definitiv, casa acestui Jupân Dumitrache al lui Mâzgăreanu este spaţiul desfăşurării unui cult egal cu existenţa personajelor. Pe o linie perpendiculară pe axa de intrare în sală există trei „icoane”: deasupra patului central aşezat în planul doi, o combinaţie de „Maja desnuda” şi de „Odaliscă” sub care se oficiază slujbele epidermice, în stânga şi în dreapta tablouri mai mici, din aceeaşi serie. Cel mai grăitor, cel din stânga, „Originea lumii” al lui Courbet, cu linia sexului feminin ascunsă/trasată cu precizie de ţeava de evacuare a bazinetului unui closet. Întrucât, nu-i aşa, cam asta e lumea care se chinuie să străbată „originea”.
În fundal, în dreapta acestui „altar al Sfintei Vineri”, clopotniţa reprezentată de instrumentarul de bucătărie atârnat la uscat. Axa către scenă, încă o frânghie plină de sutiene (obiecte de exercitat vocaţia fetişistă a lui Spiridon) şi alte elemente de vestimentaţie din aceeaşi gamă, închipuie nava „schitului” de cartier, pe unde se trece şi cu roaba plină de saci ori alte asemenea. Un altar mundan nu atât pentru Eros şi Thanatos, cât pentru Eros şi Ares (pe lângă care bântuie el şi Thanasos, care va sosi în final, fără a provoca vreo emoţie, ci doar aprinderea unei lumânări, şi aceea nu din pioşenie, ci din sfântă tradiţie…). Cine şi ce oficiază înăuntru?
Regizorul pare a opta pentru trei grupuri de personaje. Cel mai puternic (excelenţi în roluri Şerban Gomoi şi, respectiv, Ion Haiduc) este cel alcătuit din Spiridon şi din Rică Venturiano. Primul este victima societăţii, rufos şi descurcându-se cum poate ca băiat de prăvălie, avându-şi sediul într-o pivniţă care-i va deveni şi cavou după ce, din confuzie, e ucis în locul „studintelui în drept şi publicist”. Al doilea îşi joacă rolul de june copt cu asupra de măsură, învăţăcel întârziat într-o lume care-i seamănă.
Secundul grup este al personajelor feminine Veta (Crenguţa Hariton) şi Ziţa (Sorina Ştefănescu), cea dintâi depresivă şi iute la mânie, damicelă de telenovelă pălmuind (dar şi excitând) tot ce prinde, a doua statuară, încercând să ajungă din urmă performanţele erotice şi de situare socială ale surorii. În fine, al treilea grup, nu tot atât de precis construit, este cel format din Titircă (Gabriel Răuţă), Ipingescu (Alexandru Mike Gheorghiu) şi Chiriac (Dan Bordeianu), aşezaţi sub semnul unui naturalism care interzice pe alocuri substanţa. Sigur, cei trei sunt motoarele „binalei” fără sfârşit, prin urmare garanţii unei naţionale superficialităţi, totuşi ar fi fost de dorit mai mult decât schiţa uriaşului jupân covârşit între datorie şi gelozie, decât modelul funcţionarului de agie care se descurcă după cum bate vântul pentru a-şi potoli foamea la propriu, dar şi pe aceea de locuire a „lumii bune” a mahalalei, ori isteria cu pat hormonal al celui de-al treilea. Poate că lucrurile stau aşa şi fiindcă în întreaga poveste ceea ce contează sunt axa (grupul feminin) şi extremele spectrului social (Spiridon şi Rică), vânjosul trio masculin nefăcând altceva decât să asigure stabilitatea unui sistem în care icoanele (sexuale) trebuie adorate şi în care limitele se văd cel mai bine, celei de jos (Spiridon) cuvenindu-i-se violenţa (şi moartea, în spectacolul de la Nottara), celei cu vocaţie poate chiar de ministru (Venturiano), zâmbetele şi cumetriile.
Este o viziune aş zice aproape punk a textului caragialesc, căreia probabil că nu i se poate reproşa altceva decât că nu duce lucrurile până la capăt. Alexandru Mâzgăreanu a sesizat foarte bine oglinda pe care piesa o aşază în faţa unei societăţi care bina a fost şi bina a rămas, dar şi posibila iritare pe care efectul de oglindire o poate produce în consecinţă (şi care, în unele comentarii, a fost trimisă pe seama unor motivaţii paralele). În definitiv, personajele mimează gesturile lumii care nu doar participă, dar şi pricepe „comédia” de la „Iunion”, chiar dacă aceleaşi personaje detestă suveran respectiva lume, protejate simţindu-se ele în tranşeea mahalalei. Iată de ce clopotele sunt tigăi, icoanele jucării sexuale, muzica nu mai e manea, deşi funcţia nu i se schimbă, Veta îşi cântă durerea ca la karaoke. Interacţiunea din câteva momente cu sala explicitează şi nu fără rost: la reprezentaţia la care am participat, doi spectatori fotografiau cu telefoanele mobile „fleşuind” de zor, alţii mai schimbau păreri cu voce suficient de tare pentru a atrage reacţia (din fericire abilă) a celor din scenă, o Vetă model 2013 a ieşit şi s-a întors punându-şi în valoare tocurile direct pe lângă actorii prinşi în vârtejul pasiunilor personajelor lor… Ca să zic aşa, Caragiale ignorat, nu fluierat. Şi atunci, merită altceva binaua noastră cea de toate zilele?
Print