Despre prietenie ştim cu toţii să spunem vorbe frumoase. Despre prietenia dintre doi actori ne putem închipui la fel de bine cât de specială poate fi. Ce legătură spiralată într-un ADN artistic, ce camaraderie, ce ciocnire de orgolii cu scântei domolite doar de forţa nevoii de a-şi fi aproape unul celuilalt, ce tumult, ce emoţii contorsionate, ce destine fantastice, o viaţă trăită în doi, pe scenă şi la cabină, câte şi mai câte. Dar despre prietenia a doi actori polonezi, evrei, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial? Despre această experienţă de viaţă ce am mai putea şti? La toată fascinaţia pentru acest sentiment de iubire fraternă întru scenă şi artă se adaugă clişeele pe care le ştim din filme: ghetou, trenurile morţii, Auschwitz, gaz… tabloul ar fi complet. Ştim la ce să ne aşteptăm. Pentru că avem cu toţii impresia că ştim tot ce avem nevoie şi despre prietenie, şi despre teatru, şi despre Holocaust. Ca şi despre politică şi fotbal. Ce mare diferenţă?
Din fericire, nu noi cei care ştim de toate despre tot şi mai nimic despre nimic concret am scris piesa „Schneider şi Schuster”. Ci Joshua Sobol – dramaturgul israelian a cărui operă sondează serios în realitatea artistică a unui timp al istoriei ieşit cu adevărat din matcă. Piesa lui în două personaje parcurge această istorie dintr-o perspectivă căreia nu îi lipsesc candoarea, umorul şi ingeniozitatea. Doi actori îşi găsesc jumătatea artistică şi îşi propun să facă lumea să râdă într-o vreme când frica şi moartea puseseră stăpânire pe simţuri. Şi reuşesc şi scapă dintr-un război inuman doar pentru a ajung pe cealaltă parte a aceluiaşi război, în plin gulag. Altă limbă, dar aceleaşi metode de frângere a umanului din om. Nu în germană, ci în rusă, aud pe rând întrebările puse între două perechi de palme care le cer să toarne. Şi scapă şi de aici şi ajung într-un final să se piardă unul pe celălalt în faţa inamicului tăcut care le-a planat dintotdeauna deasupra capului – moartea naturală şi inevitabilă.
Spusă literar povestea lui Schneider şi a lui Schuster poate emoţiona sau poate la fel de bine să fie încă un clişeu despre care ştim că ştim. Spectacolul montat de Lucian Pavel la Arcub, avându-i ca protagonişti pe Mihai Călin şi Richard Bovnoczki nu alege, însă, calea bătută. Într-o structură mozaicată, în care e loc pentru multă improvizaţie şi carismă personală, această poveste despre care avem impresia că ştim deja totul devine foarte fresh tocmai pentru că modalitatea în care ne e spusă ne ia puţin prin surprindere. Glisarea planurilor, trecerile dintre scene, distanţarea deloc didactică, dar foarte bine înglobată în joc, intrarea şi ieşirea din peronaje, comentariile personale, mici detalii şi atitudini fac diferenţa între o naraţiune previzibilă şi melodramatică şi un spectacol care te ţine atent şi prezent.
Povestea vieţii în teatru şi cea a vieţii în război se întrepătrund într-o convenţie greu de strunit. Aceste cusături deliberat lăsate la vedere, sentimentul de „aici şi acum” vertabil pe care şi-l asumă acest tip de a face teatru – alert, declarat cabotin şi în care liniile de demarcaţie nu sunt intenţionat trasate foarte precis, toate aceste imperfecţiuni asumate pot lăsa impresia de aleator. E mai greu de urmărit un asemenea demers. Nu e la fel de confortabil cu un spectacol discursiv liniar, în care nu ai altceva de făcut decât să urmezi firul roşu al poveştii. Spectacolul este uşor confuz din acest punct de vedere. Povestea poate să îţi scape printr degete. Şi dacă ai intrat în sala de spectacol doar în căutarea ei, atunci nu ai garanţia că o vei şi primi. Miza acestui spectacol nu pare a fi povestea – ci relaţia. Performanţa actoricească în duo. Pariul pare a fi acela de a echilibra din prima răspunsul la întrebarea „Ce e mai greu – un kilogram de fulgi sau un kilogram de cuie?”.
Pentru că interpretările lui Richard Bovnoczki şi a lui Mihai Călin echivalează cu aceste două materiale atât de diferite. Şi, totuşi, tind către aceeaşi greutate. Balanţa rămâne, însă, puţin în cumpănă. Pentru că jocul minimalist, înăbuşit şi liniar al lui Richard Bovnoczki este înghiţit de energia şi siguranţa de sine a lui Mihai Călin. Mijloacele deja previzibile, acea poticnire calculată, acel rafinament meşteşugit al vorbirii, acea curgere prin scenă, oboseala din expresie şi timbru, acel tip deja de personaj pe care Richard Bovnoczki îl construieşte de fiecare dată în scenă, nu mai are acelaşi impact odată ce devine cunoscut ca manieră de joc. Lui i se opune o vitalitate imprevizibilă şi tonică pe care Mihai Călin o aduce ca pe o gură de aer proaspăt. Foarte prezent şi atent la tot ce face, ludic şi viguros, gândind în timp real toate intenţiile şi transmiţând o energie creativă veritabilă, fără nimic prefabricat şi cu o carismă de care nu abuzează, el este ca o ploaie de vară venită peste jocul partenerului său ca un foc mocnit care s-a obişnuit să pâlpâie cuminte şi egal, fără curajul de a deveni o vâlvătaie. În acest context al unei convenţii foarte laxe, în care miza este tocmai această ambivalenţă dintre două temperamente artistice opuse, dar care îşi sunt jumătate, întâlnirea celor doi este una fericită. E bine că semnalul de alarmă, în ceea ce priveşte tocirea mijloacelor şi îngustarea orizontului creator al unui actor cu un potenţial vast, încă ne-exploatat, vine timpuriu şi devine evident tocmai prin această alăturare.
„Schneider şi Schuster” este un spectacol care nu are imfatuarea de a fi mai mult decât este. Emoţionează şi face publicul să râdă cu măsură şi bun simţ artistic. Iar această calitate a devenit o raritate de preţ care merită aplaudată în consecinţă.
Centrul Cultural Arcub
„Schneider şi Schuster” de Joshua Sobol
Traducător: Ada Maria Ichim
Actori: Mihai Călin și Richard Bovnoczki
Regie, ilustrație muzicală: Lucian Pavel
Scenografie: Mihai Păcurar
Coregrafia: Silvia Călin
Print