Scrisoare deschisă: „Ce făcurăți, fraților?!”

Theo Herghelegiu

Dragă Primărie Ploiești, dragă Consiliu Județean Prahova, dragă Guvern, dragă țară,

Iar am dat-o-n bară?! Vă adresez această scrisoare deschisă, pentru că mor de curiozitate: vreau să știu și eu când o să înceteze batjocura din teatrele de stat din România!? (A fost o întrebare retorică, v-ați prins!). Vă scriu pentru că nu am alt mijloc de a-mi exprima revolta, lehamitea și stupoarea. Vă scriu deoarece sper să audă cineva, cu toate că, din multele experiențe trecute, știu deja rezultatul: nu aude nimeni. Cu câteva excepții care mai spală jena, toți suntem surdo-muți în masă atunci când vine vorba de luat atitudine față de o nedreptate sau alta produsă în cultura română. Dar nu pot să mă abțin… Prin urmare, trebuie să vă-ntreb: doamnelor și domnilor din primării, când aveți de gând să opriți măcelul? Când intenționați să dați posturile de directori de teatre pe mâna unor persoane competente și bine intenționate? Știu… Știu! – țara arde ca un foc bengal de griji mult mai mari; un teatru de provincie care a luat-o la vale vertiginos din cauza unui director inadecvat nu poate fi o prioritate pentru nimeni. Nici măcar pentru bieții actori – victime directe ale manageriatului alarmant de prost, de destabilizant, de dubios moral – întrucât toată lumea are alte necazuri. Priorități. Probleme… Nu mai face nimeni, dom’le, rivuluție, chit că ne aflăm fix în Ploiești, unde, măcar pentru o zi (cât a durat și Republica din august 1870), ar fi trebuit să clocotească urbea. Nu clocotește nimic. Resemnați și amari, după numirea Mihaelei Rus pe post de director general al teatrului Toma Caragiu, amploiații dumisale înghit gălușcă după gălușcă (chiflă după chiflă, aș zice) și se abandonează inerției, uitându-se cu disperare și neputință la viitorii lor 5 ani sub acest mandat. Este problema lor. Dar eu n-am cum să tac, pentru că există o chestiune numită simț civic al artistului, care nu-mi permite să întorc privirea. În plus, ce-am pățit cu această doamnă directoare (de profesie actor-mânuitor, de vocație doar mânuitor), n-am pățit în aproape douăzeci de ani de meserie. Ce-i drept – am și evitat să muncesc „la stat”. Și bine-am făcut!

Doamnelor, domnișoarelor și domnilor din Primaria Ploiești, nu știu dacă dvs. știți, dar generația mea nu a ieșit în decembrie ’89 pe stradă pentru blugi, țigări americane și Coca la conservă. Nu, domnilor și doamnelor. A ieșit pentru LIBERTATE. Pentru libertatea cuvântului, pentru libertatea de expresie, pentru drepturile omului… chestii d-astea.  O fi libertatea o iluzie, cum spun unii filozofi, dar chiar și așa, tot nu are nimeni dreptul s-o confiște. Prin urmare, găsesc intolerabil ca în 2016 munca unui artist să fie obiect al cenzurii, într-un context pe care îl voi relata mai jos și care te face să te crucești, nu alta.

A picat regimul comunist, domnilor. Știați? Păi, în cazul acesta, ce ne facem cu o managereasă a unei instituții de cultură, care aplică tactici ceaușiste în plin secol XXI, la 27 de ani după căderea Zidului? O schimbăm? Nu se poate – abia am numit-o. În plus, are niște ochi superbi, deci sintagma pe ochi frumoși este cu desăvârșire acoperită. Așa că – ce cusur să-i găsim femeii?!

Domnule Adrian Florin Dobre, Primar al municipiului Ploiești, îmi imaginez că aveți probleme grave cu care vă confruntați zilnic, dar, cu tot respectul, cam cât vă pasă de teatrul din orașul dvs.? Vă pasă vreun pic? Sau, măcar așa, de ochii lumii, ați vrea să arătați că vă pasă? Pentru că dacă răspunsul este DA, atunci nu se poate ca acest apel să rămână o strigare-n vânt, pierdută printre copacii din parcul central, ca o cimilitură după dealuri. Nu se poate să treceți acest semnal de alarmă la capitolul „gura lumii” sau la subcapitolul „artiști nebuni”. Trebuie să faceți ceva, domnule Primar! Chiar trebuie. Și acum, o să vă explic de ce.

Doamna căreia ați decis să-i încredințați soarta teatrului al cărui ordonator de credite sunteți și de care răspundeți, îi știrbește din prestigiu acestei instituții publice zi de zi și recurge la cea mai scârboasă dintre practicile comuniste: cenzura subversivă.

Pe 14 octombrie va avea loc premiera oficială a spectacolului Craca de la miezul nopții de Catherine Aigner. O autoare austriacă. După vizionarea acestui spectacol (la final de iunie), a avut loc prima mârșăvie: mi s-a comunicat prin șeful de sindicat (de ce așa? Mă depășește complet) că, dacă nu accept condițiile pe care le are directoarea, ea nu semnează recepția spectacolului. Prima constrângere: să  scurtez… heblurile dintre scene. Cum să ameninți un regizor (fie și unul debutant, ceea ce nu era cazul) că a muncit degeaba două luni și că spectacolul nu va vedea luminile rampei, dacă nu scurtează …întunericul? Ca să nu existe confuzii: momentele de heblu, adică de întuneric, sunt indispensabile actorilor ca să-și schimbe costumele pentru scena care urmează. Iar ele, aceste hebluri calculate la secundă, mai sunt și acoperite de muzică, și ea calculată la secundă… Nu găsiți că un astfel de ordin – dincolo de faptul că ordinele se dau doar în structurile militarizate – mai e și ridicol peste măsură?… A doua constrângere: să scoatem pauza dintre acte și să scurtăm spectacolul la 2 ore, plus, minus. O să spuneți: dreptul producătorului. O să vă răspund: dreptu-i. Dar o să vă și lămuresc asupra unui detaliu esențial: orice manager de teatru, fie el și mediocru, știe că un text de 71 de pagini nu poate genera un spectacol cu o durată mai mică de 3 ore. Și, în acest caz, anunță că dorește scurtarea (sau lungirea) produsului finit înainte de începerea lecturilor. Nu după o muncă de 8 săptămâni!

Bun. Să trecem peste acest moment de un penibil descalificant, care a terorizat actorii și tehnicienii la reluarea repetițiilor, inducând o atmosferă de stres, de îngrijorare și de o bizară panică. Toți avem dreptul să greșim o dată. Dar d-na Mihaela Rus nu s-a oprit aici. A sosit avanpremiera. A ieșit afișul spectacolului. Cum?! Încălcându-se protocolul elementar, care funcționează în orice teatru din țara și din lumea asta: OK-ul regizorului, înainte de a pleca spre tipar. Prin urmare, ne-am trezit cu un afiș de pe care lipseau două nume din echipa artistică: light designerul și sound designerul; nume transmise de mine personal pentru conținutul de text al afișului, alături de celelalte. De ce tocmai acești doi membri din echipă au zburat? De ce nu autoarea, scenograful, un actor? E cam cusută cu ață albă pentru orice om cu un IQ chiar sub medie: cineva nu consideră aceste două contribuții ca fiind artistice. Iar d-na directoare nu reacționează, nu comunică, nu întreabă. Ca rezultat al vociferării post-factum, am obținut de la Miriam Dumitrescu  (secretar literar) promisiunea ca vor lipi niște ștraifuri cu numele omise, la premieră. Wow. Cât de tipic românesc: nu-și asumă nimeni nimic, da’-n caz că bagă careva de seamă, ne scoatem c-o lipeală. Ce, încropeala nu-i și ea, utilă!? Care-i treaba, doar trăim în țara lui „merge și așa”. Clar. Acolo trăim! Are rost să continuu?! Nu. Pentru că este mult prea rușinos. Este umilitor de rușinos. Și, dacă te uiți obiectiv la situație – oricum o dai la-ntors, tot cenzură se cheamă.  Cenzură cu lipituri.

Dar, domnule Primar, bomba acum vine – prăjiturica la urmă. S-a jucat avanpremiera acestei comedii de public, în 4 personaje. Cu succes. Pe 13 septembrie – o dată augurală, dacă ne gândim la evenimentele de la pașopt (când pompierii au ieșit la luptă în Dealul Spirii) și necazurile abătute asupra teatrului din orașul dvs. dinspre ISU, după tragedia de la Colectiv. Ar fi trebuit să-mi dau seama că Destinul va lovi din nou, cu mâna Mihaela Rus, corect?! Așa a și fost. De data asta – apoteotic. Știți ce-a făcut proaspăt numita dvs. manager general? A amenințat că, dacă nu scoatem un moment anume din spectacol, EA îl interzice. (Din nou. Are ceva cu interzisul, domnița asta cu ochi albaștri și tăceri lungi… Să nu intrăm în psihanaliză. Totuși!). Cum mă obișnuise încă din vară, d-na Rus mi-a transmis mesajul tot prin altcineva: prin secretarul literar, de data aceasta. (Șeful de sindicat se auto-recuzase deja din funcția de „porumbel călător”). Am transmis înapoi că asta este cenzură comunistă și că nu admit așa ceva. Urmarea? L-a contactat direct pe actorul care interpreta momentul cu pricina și i-a cerut personal să-l elimine.

Despre ce moment vorbim? Despre un moment care, la avanpremieră, a luat aplauze explozive la scenă deschisă. De fapt, despre singurul moment care a luat astfel de aplauze la acea reprezentație. Ce se petrecea în secvența cu pricina? Personajul ODILO (jucat de unul dintre cei mai îndrăgiți actori din Ploiești – George Liviu Frîncu), un personaj cu capacități paranormale, în urma unor somnifere în exces, se dereglează și începe să funcționeze pe post de antenă TV. Și prinde canale străine cu o telecomandă cu care se zapează compulsiv. Prinde tot felul de posturi, iar spre final, prinde Franța și fredonează un pic din La Marseillaise, apoi prinde un canal american și intonează puțin din The Star-Spangled Banner – imnul SUA, după care, prinde și TVR și cântă – ce altceva? – primele două versuri din Deșteaptă-te, române!. Care va să zică – și noi, românii suntem o voce (sau o entitate) pe planetă. S-a simțit cum, preț de câteva secunde, sala a fost literalmente ridicată de un frison colectiv de patriotism. Autentic. Tocmai ACEST MOMENT, cel cu imnul României, l-a scos d-na directoare din spectacol. În mod abuziv, trecând peste regizor, peste actor, peste public, peste toată lumea. (Precizez că nu există nicio lege ori HG care să justifice sau să acopere acestă decizie turbată. M-am documentat despre asta, la modul cel mai serios). Să aibă oare d-na Rus alergie la imnul nostru? De ce nu? Dar de ce nu s-a gândit că, așa cum au dovedit la avanpremieră, spectatorii, adică beneficiarii, adică plătitorii, departe de a manifesta vreo indispoziție, au fost realmente entuziasmați?

Ceea ce este îngrijorător la aceste intervenții când umilitoare, când ridicole, când șocant de absurde, când abuzive, este că ele denotă crasa lipsă de competență în materie de management teatral a Mihaelei Rus.

Am fost întrebată de ce nu rup ușa biroului directorial și nu reglez situația cu d-na Rus, personal. Ar fi frumos, așa… cavalerește. Doar că, din păcate, d-na Rus nu are exercițiul comunicării oneste. Mi-a dovedit-o. Nu o dată. Așa că, de ce să rup biata ușă de pomană?!

În concluzie, dragă domnule Primar Adrian Florin Dobre, dragă domnilor consilieri, dragă Consiliu Artistic al TTC, dragi români, ce credeți că ar trebui făcut, efectiv, ca acest fragment de imn național să-și redobândească locul binemeritat în spectacol, pentru că, vorba celebrului nostru Caragiale: „Asta nu, asta nu poate să rămâie jos, (…) trebuie s-o regulăm*!!!”.

Theo Herghelegiu, regizor și cetățean român

* Pentru a evita orice abuz interpretativ: a regula = a rezolva.

P.S. – Sper ca după această scrisoare deschisă d-na manager general Mihaela Rus să nu interzică teatrul din Ploiești!