Scrisoare sinceră către un personaj fictiv. Dragă Moş Crăciun…

Dragă Moş Crăciun,

Numele meu este Teatru. Teatru şi atât. Sunt un copil dorit şi iubit, lăudat şi aplaudat chiar. Am o familie mare şi frumoasă. Eu am uitat să scriu scrisori. Tastez laolaltă cu generaţia prezentului şi postez multe selfie-uri. Şi nici în tine nu mai prea cred. Sunt mare de-acum şi am de-a face cu atâtea personaje imaginare, încât unul în plus sau în minus nu mă mai impresionează, chiar dacă zboară într-o sanie trasă de reni şi alunecă pe hornurile caselor. În primul rând că povestea ta nu e deloc verosimilă – că renii zboară, poate-poate să îmi închipui, dar că tu, aşa rotofei şi bătrân cum eşti, încapi prin coşurile strâmte ale caselor, e cam tras de păr. Şi în plus, cine a ţi-a scris scenariul n-a fost atent: spune că ajungi la copiii din toată lumea, da? Şi atunci cum rămâne cu casele fără horn? În meseria mea asta se numeşte „plot hole”. Dar aşa neverosimilă cum e, povestea ta e necesară. Oricine are nevoie de un erou. Atipic, recunosc. Nu semeni nici cu stămoşii mei greci, nici cu cei ai concurenţei din benzi desenate şi filme 3D. Tu, Moş Crăciun, eşti foarte special. Şi de succes. Aşa că iată-mă scriindu-ţi.

Îţi scriu pentru că din când în când, oricine are nevoie de speranţă. Are nevoie să creadă în ceva. Iar eu, Teatrul, am nevoie de un miracol. Fie el şi unul de Crăciun. Ţie pot să îţi spun pentru că pari de încredere şi oricum, eşti un personaj fictiv – mă simt tare dezorientat, Moşule. Cu toţi oamenii care vin şi mă aplaudă, cu toată familia mea grijulie şi bine-voitoare, sunt tare singur. Şi puţin cam trist. Nu am avut un an prea grozav şi nu mă regăsesc. Cred că sufăr de depresie. Şi la psiholog nu pot să merg. Aşa că m-am gândit că, scriindu-ţi, poate am să încep să cred în tine sau în ceva, în orice. Am nevoie de asta. De fapt, am nevoie de încredere în mine însumi şi de o urmă de veste bună. Mi s-au întâmplat cam multe în ultima vreme şi s-au cam adunat. Şi mă dor.

Familia mea, oricât de draguţ s-ar purta cu mine, se tot ceartă şi suferă. Actori, regizori, maşinişti, toată lumea e nervoasă, înjură mult şi din când în când îşi ascunde tristeţea în câte un pahar şi se preface că, totuşi, e bine. Dar nu e. Prea rar am motive de bucurie şi aplauzele oamenilor care vin cu drag să mă vadă sunt de prea multe ori la fel de false ca zâmbetele colegelor la cabină. Ca felicitările spuse cu jumătate de gură, fie din invidie, fie din complezenţă. Familia mea e plină de oameni egoişti care au uitat să mă iubească, alergând bezmetic în căutarea unui trai decent. Şi le e greu.

Mi se închid casele. Mi se taie banii de cumpărături. Nişte domni serioşi în costume scumpe semnează cu stilouri cu peniţă aurită hârtii care îmi decid soarta. Iar domnii ăştia serioşi nu îşi părăsesc fotoliile din piele pentru a veni să mă viziteze. Nu mă cunosc, în schimb îmi hotărăsc soarta. Iar eu mă înăbuş şi mai joc încă o dată şi încă o dată rolul bufonului cu nas roşu şi tichie cu clopoţei ca să le fiu pe plac. Şi aşa ajung o paiaţă într-o căruţă dărăpănată. Dar eu sunt mult mai mult decât atât. Ştiu asta. Şi tare aş vrea să o pot dovedi. Eu sunt bun, Moş Crăciun. Şi iubitor. Am atâta iubire de oferit celor care au atâta nevoie de ea. Doar că oamenii sunt prea grăbiţi şi nu mă mai iau în serios.

Iar acum ar trebui să urmeze partea în care eu îţi spun că am fost cuminte în anul care a trecut sau, în fine, că îmi recunosc boroboaţele şi promit să nu le mai repet, ca să te înduioşez şi să îţi cer cu sufletul uşor un cadou. Doar că eu nu pot să fac promisiuni. Am devenit prea cinic şi prea le-am trăit pe toate. De fapt, eu sunt foarte bătrân, Moşule. Ţi-aş putea fi chiar şi ţie bunic. Nu râde, aşa e. Dar mă lupt să îmi păstrez un colţ al sufletului de copil. Eu şi familia mea avem mare nevoie de asta. E o condiţie pentru ca eu şi familia mea să existăm. Suntem, de fapt, cu toţii copii mari şi inimoşi, isteţi, câteodată obraznici, plini de fantezie, imaginaţie şi ambiţie. Şi mai suntem şi uşor de amăgit, incredibil de sensibili şi foarte creduli – avem nevoie doar de un capăt de speranţă pentru a merge mai departe. Aşa că poate faci o excepţie în cazul meu şi îmi faci un cadou şi fără promisiuni pe care ştii bine că toţi copiii le încalcă.

Nu îţi cer nimic pentru mine, ci pentru familia mea – oamenii minunaţi care muncesc pentru ca eu să exist. Dă-le motiv să zâmbeacă sincer, să râdă din tot sufletul lor mare. Adu-le aminte, nu mereu, măcar din când în când, de ce m-au ales pe mine, Teatrul, să le fiu cămin. Ajută-i să uite, nu foarte des, măcar cât o clipire de pleoape înainte de culcare, răul îndurat. De fapt, ajută-i să iubească. Şi totul va fi bine.

Iar acum fugi iute la machiaj, îmbracă-ţi costumul, lipeşte cu atenţie barba, ia sacul din recuzită şi intră în scenă. Eşti aşteptat. Bate gongul. Nu o să te aştept la final pentru autograf. Încă nu cred că exişti. Poate, doar, dacă se va întâmpla cea mai mare dintre minuni…

Cu (ne)încredere, în căutarea speranţei,

Teatrul