Scrisul ca duşman

Bună ziua, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor. Sau bună dimineaţa sau bună seara, că nu ştiu când intraţi să răsfoiţi gazeta virtuală a bătrânului bufon. Poate aveţi timp să cugetaţi mai adânc, dacă tot trebuie să staţi în casă, că afară e un ger de capră pietrele. Dar lasă că vă încălzesc şi eu puţin cu o „polemică” purtată de doi monştri sacri în viaţă ai criticii de teatru: Cristina Modreanu şi Mircea Morariu.

Despre ce să fie vorba? Modreanu publică în ultimul număr din „Art Act Magazine” un articol intitulat „Poliţia teatrului românesc” (http://www.artactmagazine.ro/politia_teatrului_romanesc.html), în care îi dă o replică, de bun-simţ pentru oricine, aprigului Morariu care, dacă ar putea, ar pedepsi „infracţiunile teatrale” după un cod penal al teatrului, după cum el însuşi afirmă, cu mândrie chiar, într-un material despre ediţia din 2009 a FNT ((http://www.teatrul-azi.ro). Buuuun. Modreanu emite o opinie din categoria celor care se impun de la sine şi nu au nevoie de argumente. Fireşte că taxează direct viziunea scorţoasă a lui Morariu, care se vede în postura de inspector ţeapăn, cu morgă, notând tot, pentru a tăia procesul-verbal şi chitanţa etc. Omul trăieşte, pasămite, într-un spaţiu geografic şi mental al lui, după care judecă spaţiul cultural public. Şi nu prea ţine! Orice om cu minte relativ sănătoasă, dacă citeşte cele două articole, nu prea are de ales.

Înţeleg ce are să-i reproşeze Morariu FNT-ului. Şi are tot dreptul să-i reproşeze. Dar ce şi cum o face? Scrisul este duşmanul lui. Îi trădează gândirea compromiţătoare. De altfel, scrisul trădează pe oricine. E un duşman, nu un prieten. Să luăm câteva teme. Nu pe toate, că am o vârstă şi obosesc.

1. Cum să lucrezi cu noţiuni imperative şi autoritariste, care emit sentinţe şi condamnă, după reguli care nu se constituie într-un cod legislativ, la început de mileniu III? Iată o atitudine flagrant contra naturii, pentru care lumea teatrului este inculpată, iar criticul este judecător. Deci adevărul este cum stabileşte el, consecinţa vederii sale. Şi, în cazul de faţă, ea nu bate prea departe. Aşadar, dacă nu ştiaţi, aflaţi că adevărul este unilateral, fiind apanajul autorităţii. Dixit! Deci aflaţi că nu trăiţi în mileniul III şi faceţi, dom’le, cum vă spune specialistu’!

2. Cum să numeşti „infracţiuni teatrale” spectacole pe care nu le agreezi, care ţi se par proaste, dar nu izbuteşti să explici convingător de ce ţi se par proaste? (Când eram student, acum nu mai ştiu câte veacuri, aveam un profesor care ne spunea „Imprecizia vorbirii denotă imprecizia gândirii”. Mi se părea o generalitate găunoasă şi superficială. Un clişeu îngust. Acum nu mi se mai pare.) Criticul, emiţând descrieri „ce din coadă au să sune”, de o manieră care pare academică, dar nu este, se rezumă în solemna sa analiză (în care spune – nu citez, prezint atitudinea – „aia n-am văzut, aia n-am ajuns să ascult, dar nu cred c-a fost bun, aia n-am citit, dar să vă explic cum e cu FNT-ul”) la fraze „analitice” de genul: „nereuşita Gianinei Cărbunariu, nereuşită ce se cheamă „Poimâine alaltăieri” de la Teatrul Mic. Spectacolul nu e chiar o infracţiune teatrală, dar nici departe de acest statut nu e.” Atât. Cum să fii convingător, dacă nu ai argumente? Veşnica problemă! Aţi priceput cumva de ce este o nereuşită din punctul de vedere al criticului?!

3. În viziunea venerabilei autorităţi, „Sinucigaşul” montat de Felix Alexa este o comedie… Nici nu ştiu cum să comentez. Dacă aşa consideră judecătorul… Încurcate sunt minţile criticilor! Unde e comedia? Sau cât e comedie? Poate vom primi un eseu pe tema asta… Iar singurul lucru demn de menţionat cu privire la „comedia” „Sinucigaşul” de la Naţionalul bucureştean este următorul: „Sigur că Dan Puric e previzibil (…), e cum nu se poate mai vizibil că unii actori din distribuţie sunt nemulţumiţi că au sarcini artistice pe care le socotesc prea mici pentru talentul şi valoarea lor, drept pentru care le îndeplinesc în dorul lelii, e la fel de vizibil că alţii „trag” la public, însă la fel de clar e că Adela Mărculescu, în rolul Serafima Ilinicina, are o evoluţie plină de viaţă şi de prospeţime ce se cuvine menţionată.” Prima parte a comentariului poate fi discutată, desigur. Dar a doua m-a lăsat fără glas. La Adela Mărculescu (în rol secundar, oricum) şi „evoluţia plină de prospeţime” („proastă vorbă!”, ca să-l cităm pe înţeleptul Polonius) eu nu sunt în stare să spun decât „no comment”. Parol.

3. Scrisul trădează atât de mult, deprimant de mult, aş spune, după secole de citit. Este de-a dreptul periculos. Ieşind din sfera „analizei”, Mircea Morariu strecoară o informaţie despre cum, la spectacolul lui Radu Afrim, s-a trezit într-o situaţie neplăcută: „Sigur e că a meritat exerciţiul de alpinism pe care am fost silit să îl fac spre a ajunge la rândul de la „cucurigu” unde mi s-a rezervat loc (alături de alţi critici, dar şi de artişti importanţi, dacă nu ar fi să o menţionez decât pe Rodica Negrea), asta în vreme ce locurile bune au intrat în posesia studenţilor. Dar dincolo de acest inconvenient de care nu se face nicidecum vinovat regizorul (…)” Dacă înţeleg eu bine – deşi se poate să nu, că am şi eu o vârstă care scuză multe – criticul este ofuscat că n-a primit loc din partea organizatorilor acolo unde i s-ar fi cuvenit, în locul pârliţilor de studenţi, care puteau foarte bine să stea în picioare sau pe jos sau să nu intre deloc, iar judecătorul să stea la locul cuvenit, alături de celelalte somităţi. Că doar pentru ei era spectacolul în primul rând, nu? Deci ar fi fost obligaţia organizatorului să-l poftească pe Măria Sa să stea unde-i pofteşte inima. Pentru astfel de cazuri, există un spaţiu care se numeşte „casa de bilete”. Dacă vrei să fii sigur că ai ce loc vrei la un anumit eveniment, treci prin acest spaţiu cu ceva vreme înainte şi cumperi ce pofteşti sau ce se mai găseşte. Dar „casa de bilete” nu este pentru critici. Pentru ei, se înţelege, accesul se face pe bază de invitaţie. Doar n-o să-şi cumpere bilet, să-şi facă meseria? Unde s-a mai pomenit aşa ceva?! Cum să mergem înainte, dacă astfel gândim şi nici măcar nu ne sfiim s-o spunem (adică nu ne dăm seama de ce spunem). Vorba bancului – mergem înainte, că înainte era mai bine! Hi, hi, hi! Cum să stea un student pe un loc mai bun decât al judecătorului?! E posibil aşa ceva?! Dar în ce ţară trăim?! Iar organizatorii trebuie puşi la punct, să nu se mai întâmple!

Citiţi, aşadar, şi cugetaţi, se anunţă zile geroase. Staţi la gura sobei sau măcar închipuiţi-vă că staţi, ca mine, şi nu lăsaţi creierul să se atrofieze. Eu cel puţin mă străduiesc.

Print

6 Comentarii

  1. marc 27/01/2010
  2. marca 27/01/2010
  3. un om 28/01/2010
  4. VICTOR IOAN FRUNZA 31/01/2010
  5. Alin 31/01/2010
  6. cicorica 18/02/2010

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.