Pentru cultură, se știe, nu sunt bani niciodată. Și nu mă refer acum la bugetul mare, din care în fiecare an se mai taie puțin, se mai ciopârțește pe ici, pe colo, că, oricum, nu se vede, nu se aude, nu contează. Deci, în principiu, nimeni nu e afectat cu adevărat. Mă refer la bugetul mic, bugetul familiei, care imită, firesc, schema bugetului mare și, din banii alocați cheltuielilor lunare, cele pentru cultură pică primele. O carte mai puțin, că nu trebuie neapărat, nu moare nimeni de foame. Un spectacol mai puțin, un film, și așa mai departe… Că doar n-o să tai salamul, ciocănelele de pui sau telemeaua. Așa că, în timp, așa-zisele „obiecte” culturale dispar cu totul din atenție și din intenție. La fel și la bugetul mare… Iar când ministrul Culturii iese să dea o veste bună, cum ar fi reducerea TVA-ului la cărți, vestea trece aproape neluată în seamă pentru că majoritatea neconsumatorilor de cultură, dintre cei care nici măcar nu-și mai pun de mult problema renunțării la salam pentru o carte, n-aveau de ce să fie impresionați de ea. Au fost, în schimb, „impresionați” de așa-zisa gafă inventată a ministrului, care ar fi spus „Hamlet” în loc de „Shakespeare”, și tot poporul și toată presa devoratoare de moartea Mărioarei Zăvoranu și alte asemenea „evenimente”, presă niciodată interesată de chestia asta plictisitoare și neaducătoare de rating numită „cultură”, care n-are spațiu niciodată pentru știri despre lansări, premiere teatrale și altele asemenea, a sărit indignată să-l acuze pe Ionuț Vulpescu de incultură. Dar era previzibil, subiectul cu pricina era potențial aducător de vizualizări. Iar într-o țară în care presa – că tot a fost pe 3 mai Ziua Presei – e liberă, pare-se, dar se află sub dictatura vizualizărilor, mai aprigă decât alte dictaturi, căci nu prea lasă loc de disidență, parada de incultură „cultă” e la loc de seamă.
În acest context, în care presa scrisă moare încet și sigur, pentru că nimeni nu mai e dispus să dea câțiva lei pe un ziar pe print, fiindcă citește orice în ediții online, iar cărțile se vând de obicei când sunt cu reducere și în promoții ca la detergent de genul 2 în 1, prețurile biletelor la teatru funcționează după un algoritm foarte ciudat. E evident că țin cont de numele eventualei vedete implicate în spectacol, fie că e vorba de actor sau de regizor, dar în teatrele subvenționate oscilează între 15 și 100 de lei – 100 la spectacole precum „Caramitru – Mălăele, câte-n lună și în stele”. Despre teatrele private, independente sau cum doriți să le spunem, nu vorbim acum pentru că acolo situația e, în principiu, diferită. Nici despre șușe, de care atât de puțin ne place să vorbim, fiindcă ele au promovare agresivă, afișele sunt lipite pe toți stâlpii și pe toate gardurile, iar prețurile biletelor sunt mari și, cu cât sunt mai mari, cu atât sălile sunt mai pline și calitatea spectacolului mai îndoielnică. Însă în teatrele de stat prețurile sunt mici, mult prea mici la unele spectacole. Da, risc și spun: deși știu exact contextul social, știu, cum spuneam la început, că un eventual bilet la teatru cu familia e primul tăiat din bugetul de cheltuieli lunar. Și totuși, e prea puțin. Iau două exemple. Întâi, „Omul cel bun din Seciuan”, la Teatrul Bulandra, spectacol pus în scenă de Andrei Șerban, cu o distribuție amplă, cu actori importanți de-ar fi să-i numesc doar pe Vlad Ivanov, Ana Ularu, Alexandra Fasolă, în rolurile principale. Prețul unui bilet la Categoria Premium e 67 de lei, iar la următoarele două categorii e 45, respectiv 23 de lei. Al doilea, „Steaua fără nume”, la Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu”, pus în scenă de Victor Ioan Frunză, din nou cu actori importanți, precum Nicoleta Hâncu, George Costin, Alexandru Pavel, ca să aleg iarăși rolurile principale. Prețul unui bilet este… 20 de lei. Da, ați văzut bine. 20 de lei. Adică două cești de cafea la orice terasă sau două sticle de bere, depinde din ce unghi privim…
Sigur că aceste teatre sunt subvenționate tocmai pentru ca spectatorului, tentat să renunțe la biletul la teatru pentru un kg de telemea, să-i fie mai greu să renunțe. Să-i fie facilitat accesul în sală. Așa că n-ar fi concludent să împart cei 20 de lei la cei opt actori din distribuție (făcând abstracție de munca regizorului a scenografului etc.), deși s-ar ajunge la o sumă jenantă cu care rezultă că tu, spectator, plătești acele ore de spectacol minunat, acele ore de creație, de act artistic în timp real, viu și unic, pentru că e doar „aici și acum” pentru tine. Însă e posibil ca în multe cazuri acest preț prea mic la bilete să aibă efect invers. O spun tocmai urmărind efectul biletului cu preț mare în cazul șușelor. Publicul pare să privească auto-valorizarea cu ochi buni și s-o considere un fel de garanție a calității. Un preț mare înseamnă automat că spectacolul e bun! Dar, dincolo de asta, e vorba despre un fel de a crește responsabilitatea și respectul față de un act cultural autentic. Și, în fond, un mod de a-i da greutate.
În presă, informația oferită la un preț din ce în ce mai scăzut, până la acest moment când, de fapt, e gratis (și consumtorii n-o mai vor nici gratis, motiv pentru care s-a instalat dictatura numărului de vizualizări, care scade nivelul pe zi ce trece, un cerc vicios teribil), n-a fost decât dăunătoare. Pe piața editorială, ofertele la prețuri tot mai scăzute, veșnicele promoții au creat obișnuințe greșite în care munca (extraordinară!) a unor oameni este în fapt disprețuită. La fel și în teatru. Prețul mic la bilete poate să aibă efect invers celui scontat. Dacă e ieftin, e ceva la care putem renunța. Dacă e scump, facem eforturi să cumpărăm, pentru că înseamnă că merită!
Print
Nu vă supăraţi dar dumneavoastră faceţi comparaţii cu ceea ce îşi permit cocalarii şi piţipoancele din cafenelele Dorobanţilor ori snobimea din centrul Vechi. În restul Bucureştilor se bea cafeaua de 2 lei, de automat, iar berea este şi ea vreo 2,50. ori ziarele dispar pentru că de la un moment dat patronatul lor a considerat că-s prea ieftine, aşa că cei care-şi permiteau (încă) să dea 1 leu pe fiţuică, nu şi-au mai permis să arunce 2 lei doar ca să “citească” 16 pagini format mediu, din care jumătate erau imagini cu tot felul de dudui siliconate, iar jumătate cu bârfele despre fotbalişti sau “vedete” de mucava. Şi acest conţinut “elevat” s-a răspândit din aceeleaşi considerente impuse de echipele de vânzări, acelea care cred că românii sunt entuziasmaţi să-şi arunce leii pe imbecilisme. La fel stau lucrurile în domeniul televiziunii, dar acolo lucrurile sunt cosmetizate prin anunţurile privind ratingul fabulos pe care-l are cutare sau cutare emisiune de scandal, fără să se pomenească în schmb că statisticile fac referire la cele 10 sau 20 de procente de televizoare care au mai rămas deschise.
În cinematografie, publicul românesc este unul care frecventează cel mai puţin sălile. Şi de ce acest lucru? Păi tot cauzat de aceste capete geniale ale celor din marketing, care cred că scot rezultate fabuloase din vânzări dacă în mall-uri practica preţuri ale biletelor inaccesibile publicului larg. Iar acolo unde biletele au un preţ scăzut, ţi-e groază să intri ca nu cumva să sară ceva dintre scaune.
Ne referim la teatrul din Romania in genere sau doar la cel bucurestean? daca s-ar scumpi biletele in provincie, unde oricum ai mai mari sanse sa nimeresti un spectacol de calitate si sa nu simti ca esti acolo ca o vaca de muls pentru niste actorasi care impusca banul, cred ca ar fi catastrofal: le-am taiia craca de sub picioare si artistilor si spectatorilor care nu si-ar mai putea permite sa asiste la reprezentatii. Sa nu uitam ca 80% din romanii care lucreaza au in medie 1500 lei lunar.
Daca vorbim de urbea noastra draga, poate e o idee…subversiva chiar, daca in felul asta ar disparea si mediocritatea din teatru… in sensul ca nu ar mai veni nimeni la spectacolele de lux cu nume consacrate… s-ar mai tria pe criterii mai temeinice, nu doar marketingul si imaginea.
Sunt de acord cu donkeypapuas si pentru ca mi se pare ca din salile de spectacol lipsesc acei oameni cultivati care nu vin la teatru din snobism sau ca sa isi omoare timpul. Cred ca se simte lipsa rosiilor de aruncat in capul “artistilor” la final de spectacol; lipseste spectatorul pe care nu-l amageste o promotie sau un afis sau o milogeala feisbuchista de venit la spectacol. Ca veni vorba, stacheta nu a fost lasata jos doar din cauza Tv sau a min. culturii; pentru bani, ne pretam la orice in teatru si da, e vorba de numele pe care le-ati invocat in articol. Si acestia sunt responsabili de cultura, intr-un fel. Radu Beligan spunea ca un actor este un om de cultura, o afirmatie care suna din alte vremuri, cand te uiti la ce e acum.
Deci sa nu scumpim biletele pentru niste produse de consum cultural al caror scop este sa ia niste bani unii si altii, nepasandu-i nimanui de arta, de fapt. Mai bine sustinem lucrul de calitate, ca e pe duca.