Nici nu știam câți wagnerieni sunt în România, scria acum câteva zile politicianul Sever Voinescu pe blogul său din ziarul „Adevărul“ și în jurnalul Festivalului Internațional George Enescu. Mii de oameni au stat fără să respire, fără să clipească, la concertele din Tetralogia „Inelul Nibelungului“, pentru prima dată reprezentată integral la București. Și uite că am descoperit o noutate, pretinde Sever Voinescu: în România există atâția admiratori ai lui Wagner, nu trebuie decât să li se dea ce vor.
Muzicieni buni, într-un oraș în care la puține concerte de muzică clasică rămân adesea zeci, dacă nu sute, de locuri libere. Și cărți bune, într-o țară în care cumpărătorii de carte sunt din ce în ce mai puțini sau mai săraci. Pentru melomanii de toate felurile, librăriile din România sunt, cu un cuvânt elegant, precare. De fapt, cartea românească din domeniile teatru-muzică parcă se află la inocența începuturilor. Dacă în sfera teatrului aparițiile editoriale, încă puține, parcă s-au mai diversificat o idee, în domeniul muzicii literatura autentică este inexistentă. Melomanul român nu găsește în librării decât traduceri ale unor biografii sau studii monografice.
Apropo de Richard Wagner, în afară de scrierea sa fundamentală, „Opera și drama“, tradusă de Cristina Crăciun și publicată acum doi ani la Editura Nemira, publicul potențial nu poate cumpăra decât o conferință a lui Thomas Mann, „Pătimirile și măreția lui Richard Wagner“, în traducerea lui Alexandru David, tipărită la Humanitas. Amatorii găsesc în acest mic volum mai mult decât o introducere în lumea unui spirit contradictoriu și contrariant, descoperind o perspectivă rafinată asupra unei creații care a bulversat, a incitat și a aprins și judecățile artiștilor, și condeiele muzicologilor și ale criticilor. În 1933, anul în care Thomas Mann scria acest eseu erudit și echilibrat prin viziunea propusă, propaganda nazistă confiscase personalitatea compozitorului, așezând-o la extremă, acolo unde nu îi era locul. O reabilitare nu lipsită de curaj, așadar, după care autorul lui „Doctor Faustus“ avea să-și ia adio de la țara natală, părăsind-o pentru lumea liberă. O lumă liberă în care Richard Wagner căutase și descoperise, grație unei stranii combinații între misticism și reflecție lucidă, pe care o regăsim la câțiva dintre marii inovatori din istoria artelor.
Căutase și găsise o formulă revoluționară, pe care romancierul german o privește cu detașarea care permite constatări subtile. Cea mai importantă dintre ele, aceea căreia i se subordonează toate celelalte din eseu, privește incoerența personalității wagneriere. Pentru Thomas Mann, compozitorul și muzica sa întruchipează în primul rând spiritul contradictoriu. „Wagner a fost un catarctic, un moralist care, prin arta sa, urmărea să elibereze societatea din sclavia luxului și a banului, s-o vindece de absența iubirii“, decretează scriitorul german. Și tot el povestește, spre sfârșitul eseului, despre păcatul luxului, săvârșit cu asupra de măsură de compozitorul care a dat „Inelul nibelungului“: „Se știe că Wagner avea <obsesia> luxului, care trebuia să-l răsfețe pentru a-i stimula imaginația. Se înfășura în halate matlasate cu puf, dormea acoperit cu plăpumi de atlaz brodate cu ghirlande de trandafiri și împodobite cu dantele, iar pentru toate aceste semne de bogăție și risipă făcea nenumărate datorii. Hainele de atlaz colorate erau luxul de care avea nevoie pentru a se așeza dimineața la masa de lucru, pentru a-și îndeplini <cumplita sarcină>. Înveșmântat în ele, ajunge la <acea stare de spirit artistică voluptoasă> pentru a evoca eroismul nordic, simbolismul fermecător al naturii, pentru a-l ajuta pe flăcăul blond ca soarele să-și făurească pe nicovală sabia de cuceritor – imagini care îi fac pe tinerii germani să-și umple pieptul de mândrie.“
Un exemplu cu relevanță discutabilă, desigur, dar un aspect care-i servește eseistului ce apelează moderat la biografie, fără a o minimaliza și fără a o supralicita, la cartografierea unui teritoriu tenebros, stăpânit de o individualitate ce aspiră la sinteza măreață a artelor, la decantări finale, la formule dincolo de care nu să rămână nimic. Spiritul național al operei wagneriene și relația lui cu dimensiunea universală, pe care autorul o aduce în discuție preț de câteva pagini consistente de analiză, sunt puse în legătură cu un context epocal și discutate în detaliu. Plasată sub semnul geniului inexplicabil (așa cum era în romantism), figura creatorului însetat de sinteza grandioasă este salvată inteligent de un Thomas Mann ce merge mai departe de gândirea comună și nu se sfiește să afirme: „Dacă privim realitatea, nu neapărat superficial, dar chiar și cu entuziasm și admirație, putem spune, cu riscul de a fi greșit înțeleși, că arta lui Wagner este un diletantism monumentalizat cu o extraordinară putere a voinței și a inteligenței, un diletantism împins până la geniu. Chiar și în ideea acestei îmbinări a artelor e un soi de diletantism, iar, dacă uriașul geniu expresiv n-ar fi știut să domine artele cu toată puterea, el s-ar fi împotmolit în acest diletantism.“
Așezând în tradiția romantismului german și într-o universalitate izbăvitoare geniul salvator care-l scoate pe Richard Wagner din capcanele obscurantismului și-l poartă în zona cea mai înaltă a spiritului concretizat în muzică, autorul acestei conferințe face lumină numai în măsura în care detectează ambivalențele și ambiguitățile pe care se clădesc o operă și un destin artistic. Scrierea lui Thomas Mann invită la incursiune în complicata, contrarianta lume a unui creator care a vrut totul și s-a hrănit cu conștiința misiunii sacre ce i s-a încredințat. În „Pătimirile și măreția lui Richard Wagner“, tonul admirativ nu este incompatibil cu privirea lucidă, ce vede dincolo de titanismul obiectului reabilitat, o privire ce detectează un portret cu destule contradicții asimilate într-o operă ce stârnește necontenit gândirea critică, dar și admirația empatică. O lectură cât se poate de potrivită, într-un septembrie în care Festivalul Internațional George Enescu își răsfață publicul cu o mulțime de delicatese, printre care, desigur, Tetralogia „Inelul nibelungului“.
Print