De ce avem nevoie de teatru? Care este motivul pentru care cumpărăm bilete şi umplem sălile de spectacol? Ce căutăm, de fapt? Poveste, emoţie, talent, umor, imaginaţie, bucurie… clişee. Răspunsurile sunt trase la indigo şi par atât de comune, încât cad în derizoriu; „hrană pentru suflet”, „evadarea din real”, „oglinda lumii”. Şi totul sună atât de pompos şi artificial din simplul motiv că nu există un cuvânt care să strângă toate aceste sensuri, dar fără implicaţii siropos-patetice.
În fond, dacă dăm la o parte vocabularul afectat al „simţitorului de teatru”, putem spune fără să greşim: mergem la teatru pentru că vrem să ne simţim bine. Abia de acum încep problemele greu de rezolvat. Când trebuie să mulţumeşti gusturi amestecate şi orizonturi de aşteptare mai largi sau mai înguste reunite în aceeaşi sală. Cum împaci şi capra şi verzele? Asta când nu eşti genial şi nu ai suficientă forţă artistică încât să creezi un spectacol rafinat, care să îi fascineze pe novici şi să îi convingă pe cei pretenţioşi. Calea de mijloc pare a fi via gloriosa a teatrului românesc. În bine cunoscuta tradiţie balcanico-danubiano-pontică avem grijă să nu supărăm pe nimeni şi să mulţumim pe toată lumea. Aşa că suntem făcători de spectacole pe gustul tuturor – „De toate pentru toţi!” e deviza câştigătoare. Aplaudăm jumătăţile de măsură şi ne mulţumim spunându-ne resemnaţi „se putea şi mai rău”. Aşa-numitele spectacole „de public” s-au transformat în evenimentele de vază ale stagiunii..
„Revizorul” în regia lui Felix Alexa de la Teatrul Naţional Bucureşti este exact genul de spectacol alcătuit din idealuri înalte şi mijloace modeste. Nu e suficient să vrei. Trebuie să şi poţi. În teorie e lăudabil să vrei să faci dintr-un text rusesc din secolul al XIX-lea o frescă a societăţii româneşti din anul 2013. Previzibil, nu foarte original, dar motivat de text şi susţinut de situaţie. Posibil. Dacă din punct de vedere artistic propunerea stă în picioare şi plus valoarea teatrală o depăşeşte pe cea expozitiv-pedagogică din punct de vedere social, aplaud cu plăcere demersul. Dar când textul e pretext, degetul artistic e adânc băgat în ochiul spectatorului, iar scenele se succed fragmentat cu unicul scop de a fi o demonstraţie de virtuozitate actoricească şi intenţie regizorală lipsită de orice subtilitate, nu pot spune decât „se putea şi mai rău”.
Montarea de la Sala Studio a Teatrului Naţional este atât de pestriţă, pune la bătaie tot ce îi pică în mână, încât struţo-cămila prezentată publicului e haioasă ca apariţie, cu puţină indulgenţă poate chiar să placă, dar nu e, în niciun caz, un Pur-sânge arab. Îmaginaţi-vă numai derularea evenimentelor: întuneric, se aude „Lacrimosa” lui Mozart, se aprinde o lumină slabă care ne descoperă decorul – o mulţime de turnuri înalte de dosare stivuite, ameninţătoare şi impunătoare, realizate din polistiren probabil, finisate prost şi cam din topor. Ele se vor plimba pe toată scena pentru că au şi rotile. Apar personajele, rând pe rând. Multe, aşa cum v-am spus. Muzica va creşte odată cu lumina şi îşi face apariţia un BMW bleu-marin metalizat, cu numărul „PRIMAR”, din care va coborî Primarul însuşi. Mihai Constantin rosteşte grav şi timbrat monologul ameninţător, multele personaje au intervenţii scurte şi precise – toţi îşi aşteaptă atenţi rândul şi dau replica la timp. Ritmul e sacadat, obsedant şi monoton. Dar se rupe odată cu apariţia cuplului comic Dobcinski-Bobcinski: Claudiu Bleonţ aleargă isteric prin toată scena, se agită, e roşu la faţă, o venă îi pulsează ritmic pe frunte şi cu vocea sugrumată debitează textul. Mihai Calotă, în contrapunct, e timid, cuminte şi eficient. După ce pun cu toţii ţara la cale, maşina de lux iese în culise în trombă şi fug care în-cotro. Şi asta e doar prima scenă.
Urmează idei dintre cele mai abracadabrante şi clişee dintre cele mai obositor de cunoscute: Osip – Istvan Teglas – se pare că îşi are patul într-o maşină de spălat. Iese din ea perfect uscat, după ce numitul aparat electro-casnic părea că a fost în stare de funcţionare. Nu îmi e foarte clar de ce dormitorul lui Hlestakov e într-o spălătorie. Din punct de vedere sonor se trece de la Recviem la muzică lăutărească live, interpretată cu talent şi zvâc. Marius Manole îşi ia în serios atribuţiile de Hlestakov şi începe recitalul: sare, baletează, perorează, urcă şi coboară scări, e bătut de vânt, cântă, e vulcanic, elastic, organic, îşi dă sufletul la modul cel mai propriu – trăirist aş spune eu. Asta în timp ce personajele cele multe îl acompaniază bâzâind tema muzicală din Lacul lebedelor. Înapoi la clasic, bunăoară!
Un pat imens pe post de trambulină, escaladări, salturi, mâini care apar de unde nu te aştepţi, o feerie de găselniţe. Ana Ciontea – soţia Primarului – apare într-o rochie roşie de toată splendoarea şi creionează ridicolul personajului încercând să-l seducă pe revizorul cel vestit. Ilinca Manolache – fiica Primarului – are umor şi se ia foarte în serios când caricaturizează această fată prostuţă şi credulă. Vine şi scena finală, Primarul e cocoţat pe un motostivuitor (?!) şi declamă un discurs atât de voit-asemănător cu cele contemporan-electorale… în timp ce soţia şi fiica, ca un backing vocals încropit, se bâţâie ritmic. O imagine de neuitat. Apar baloane albe şi iarăşi multă lume în scenă. Şi ca degetul din ochiul nostru să nu fie doar ostentativ, ci evident chiar şi pentru orbi, urmează cheia de boltă: lumină în sală, tăcere pe scenă şi Mihai Constantin care ne întreabă retoric-oţărât: „De cine râdeţi? De voi râdeţi”. Că poate nu am înţeles şi singuri, cu IQ-ul nostru îndoielnic. Ca să fie clar, da? Final de spectacol – fata în rochie de mireasă, baloane cu heliu care zboară la pod, Dobcinski şi Bobcinski zac laţi, împuşcaţi, ninge şi răsună valsul lui Şostakovici – celebru, arhi-cunoscut şi atât de frumos! Aplauze în picioare.
Nu orice modernizare opintită a unui text mare înseamnă automat un mare spectacol. Nu e suficient să ai actori buni care să facă ce ştiu ei mai bine şi să se descurce. Pentru ca un spectacol să fie într-adevăr important, mare, valoros, e nevoie de subtilitate, de emoţie, de imaginaţie dincolo de evidenţa imediată. E nevoie de rafinament. Ori atâta vreme cât clişeul e folosit pentru a demasca, ce să vezi, clişeul… „se putea şi mi rău”.
Teatrul Naţional Bucureşti
„Revizorul”, de Nikolai Vasilievici Gogol
Regia: Felix Alexa
Traducere: Mașa Dinescu
Adaptare: Felix Alexa
Scenografie: Andrada Chiriac
Asistent regie: Cristina Giurgea
Asistent Scenografie: Oana Letiția Grigore
Ilustraţie muzicală: Felix Alexa
Lighting design: Chris Jaeger
Distribuţia:
Ivan Hlestakov, un funcționar din capitală: Marius Manole
Anton Skvoznik-Dmuhanovski, primarul: Mihai Constantin
Anna Andreevna, soția lui: Ana Ciontea
Maria Antonovna, fiica lui: Ilinca Manolache
Zemlianika, directoarea spitalului: Irina Movilă
Costina Ciuciulică
Piotr Bobcinski: Claudiu Bleonţ
Piotr Dobcinski: Mihai Calotă
Osip, servitorul lui Hlestakov: Istvan Teglas
Ammos Liapkin-Tiapkin, judecătorul: Marcelo-S Cobzariu
Luka Hlopov, inspectorul școlar: Armand Calotă
Ivan Șpekin, dirigintele poștei: Eduard Adam
Cântăreața: Lorena Luchian
Oana Pușcatu
Preotul: Ovidiu Cuncea
Hristian Gibner, medicul șef al spitalului: Axel Moustache
Bodyguard 1: Răzvan Popa
Bodyguard 2: Cosmin Dominte
Soțiile demnitarilor: Natalia Călin
Iuliana Moise
Carmen Ungureanu
Vocea: Mircea Albulescu
Locuitori ai orașului: Laurențiu Andronescu
Florin Dobre
Adrian Dache
Emil Gabriel Marinescu
Gabriel Ciolan
Gabriel Sandu
Niță Coloji
Gabriel Figheroaea
Petre Măciucă
Alexandru Popescu
Cătalin Andrei
Ștefan Spiridon
Constantin Simon
Foto Tudor Predescu
Print