„Livada de vișini” e un text mai mult decât riscant pentru un spectacol de absolvire. E important să ai o idee, să-i spunem nouă, atunci când îl pui în scenă. Altminteri, spectacolul va rămâne, mai mult ca sigur, în zona ilustrativului. În cazul montării propuse de studenții anului II de la UNATC, Secția Arta actorului, coordonați de Tania Filip și Gelu Colceag, tocmai această zonă a ilustrativului pare să fi fost scopul. Și, mai ales, desfacerea mecanismelor personajelor, în așa fel încât să pună în valoarea actorul. O lectură corectă a textului lui Cehov, care să scoată la vedere valențele actorilor.
Spectacolul nici nu este și nici nu-și propune mai mult, ceea ce nu umbrește în niciun fel rezultatul. Legături bine construite între personaje, relații nuanțate, personaje bine conturate și povestea livezii lăsată ea însăși să cucerească sala. Pedala emoției apăsată atunci când trebuie și atât cât e necesar, un joc echilibrat și, foarte important, niciun rol ratat în niciuna dintre distribuții.
Într-un decor simplu – care nu are în vedere să treacă proba de foc a montărilor cu acest text al lui Cehov, și anume cum faci să se vadă livada, lăsând asta pe umerii actorilor și la generozitatea imaginației spectatorului – povestea celei mai cunoscute livezi din lume, metafora uzitată a oricărui sfârșit, se desfășoară cu o limpezime cuceritoare. Simona Grumezea în rolul Ranevskaia conduce subtil spectacolul, jonglând în permanență (și încă mai puțin decât ar putea-o face) cu disperarea, mascată în spatele râsului isteric, și tristețea copleșitoare, mascată în spatele unui zâmbet de o tragică frumusețe. În rochiile somptuoase, elegante, maiestuoase, are prezență, domină scena, dar știe în același timp să creeze relație cu partenerul de scenă. Deși în anumite momente pare a-și construi prea minuțios replica următoare sau gestul următor, justificarea este în însuși felul în care și-a gândit personajul: Ranevskaia Simonei Grumezea este o actriță care-și joacă propriul rol, fără să-și dea seama. Se avântă cu voluptate în propria suferință ca-ntr-un rol, singura ei salvare și singura justificare a existenței.
Eugen Cozma, un Lopahin interesant și fragil în aparență, rămâne indecis în relația cu ea, ca și cu Varia, de pildă, un bărbat incapabil nu să iubească, ci să-și depășească în propriii ochi condiția. Căci, dacă există o justificare în spectacolul de la UNATC, pentru felul cum Lopahin evită căsătoria cu Varia și pentru admirația lui incertă pentru Liubov Andreevna, aceasta este tocmai incapacitatea de a se simți egal cu lumea în care vrea să intre. Nici banii, nici livada, nici loviturile de topor care o doboară nu-i dau cu adevărat puterea de a se simți egalul Variei și a o cere de soție și o lasă să plece, într-o scenă de o simplitate sfâșietoare. Iar Cosmina Stratan, în rolul Variei, creează o ființă stranie, puternică în fragilitatea ei, cu o atitudine asumată până și în felul cum își ține umerii aplecați, o „călugăriță” care nu știe cum să spargă coaja în care stă ascunsă propria feminitate.
Frumos conturate sunt și celelalte personaje, unde distribuția este dublă, cu o notă în plus pentru Aida Avieriței atât în rolul Charlottei Ivanovna, cât, mai ales, în cel al Aniei. La fel și Liviu Chițu, un reușit rol de compoziție în Firs, și un sensibil și inteligent construit Petea în varianta a doua. Petre Ancuța își folosește puțin prea mult farmecul din Billy Flinn în Iașa, altminteri credibil și corect construit, iar Rareș Florin Stoica, în Epihodov, izbutește un amestec simpatic de umor și delicat fior tragic…
Finalul, cu valizele adunate în mijlocul scenei și contururile trupurilor care se topesc în lumină, a fost, cu siguranță, cea mai potrivită imagine pentru sfârșitul Galei din 2013. Se taie livada, începe o viață nouă…
Print