Secretele vin pe bandă de magnetofon

Semn grafic, element fundamental în geometrie, stare limită de abstractizare a volumului, PUNCTUL reprezintă centrul, originea, focarul. PUNCTUL desemnează deopotrivă puterea creatoare, începutul, dar şi capătul drumului, sfârşitul a toate câte sunt. PUNCTUL a fost – anul acesta – simbol proeminent pentru REFLEX3, Festivalul Internaţional de Teatru de la Sfântu Gheorghe. Organizat de Teatrul „Tamási Áron”, sub directoratul regizorului László Bocsárdi, evenimentul s-a desfăşurat în ultimele două săptămâni ale lunii martie şi a ajuns la cea de-a treia ediţie. Matematica acestor cifre şi a simbolisticii vizuale plină de sensuri s-a combinat cu fizica şi fiziologia titulaturii. REFLEXul este o reacţie, dar şi o sclipire, este o oglindire, dar şi o reflectare. PUNCT de întâlnire între culturile Europei teatrale prin festivalul devenit brand de oraş, Sfântu Gheorghe a devenit, la rândul său, PUNCT pe această hartă internaţională. Iar REFLEX3 a demonstrat cu prisosinţă sintagma „festivalul – artă şi ştiinţă”. Ştiinţa unei selecţii riguroase şi coerente, dar şi a unui branding puternic şi la fel de coerent.

Spectacolele invitate s-au dorit o reflectare a actualităţii teatrale europene din Polonia, Lituania, Serbia, Ungaria şi România, dar, în acelaşi timp, şi o reflexie crudă, nemiloasă a lumii contemporane. Ca la orice festival ce se respectă, evenimentele conexe au adăugat condimentele absolut necesare: proiecţii video şi expoziţie de fotografii din spectacolele lui Tadeusz Kantor (cu ocazia centenarului), ateliere pentru tinerii teatrologi, concerte, dar şi o mulţime de întâlniri şi discuţii nocturne cu publicul. Numele celebre de pe afiş – instituţii teatrale, regizori, actori, scenografi –, precum şi producţiile asociate lor au fost consemnate la vremea festivalului în revistă. Am profitat însă de invitaţia la REFLEX, adică la reflecţie, pentru a încerca să-mi clarific un PUNCT. Să fie cel din semnul de întrebare sau de exclamare?!

„Secretele noastre”, regia: Béla Pintér

Fondator al uneia din cele mai vechi companii independente de teatru din Ungaria, actor, regizor, scenarist şi muzician, Béla Pintér (n. 1969) este un personaj în sine. Deşi funcţionează din 1998 în afara structurilor tradiţionale, compania sa din Budapesta este considerată, paradoxal, parte importantă a mainstream-ului teatral, dar şi unul din cele mai semnificative şi inventive ateliere artistice. „Cel mai naţional teatru între companiile independente şi cel mai independent dintre teatrele naţionale”. Pintér scrie, regizează şi joacă în producţiile sale uşor recognoscibile prin umorul special, contemporaneitatea subiectelor, observaţiile critic-ironice la adresa societăţii şi a membrilor ei, emise pe un ton sarcastic. Elementele tragicomice se combină cu cele suprarealist-absurde, lumea lui este un amestec de vis şi realitate, de autentic şi kitsch, totul „stropit” cu varii elemente ale culturii maghiare.

Eszter Csákányi şi Zoltán Friedenthal

Două fuseseră – până la Festivalul REFLEX – întâlnirile mele cu creaţia lui Béla Pintér. Prima – chiar la Budapesta – „Kaisers TV, Ungarn”, o producţie a companiei sale, desemnată drept Cel mai bun spectacol independent al anului 2012 de către Asociaţia Criticilor de Teatru Maghiari. Punctul de plecare: istoria alternativă. „Ce s-ar fi întâmplat dacă Ungaria ar fi câştigat revoluţia de la 1848 împotriva Austriei?” este întrebarea de la care pornesc regizorul şi actorii pentru a rescrie cu infinit umor trecutul istoric, proiectându-l într-un prezent sugerat prin subiectele discursului politic actual şi reflectarea sa în media. A doua întâlnire cu creaţia lui Pintér s-a petrecut prin intermediul „Operei ţărăneşti” / „Parasztopera”, avându-l drept coautor şi compozitor pe Darvas Benedek. Regizat de Szikszai Rémusz, spectacolul a avut premiera în 2013 la Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timişoara. Dar opera în sine se joacă de peste zece ani în Ungaria şi peste hotare, cu mare succes, în varianta „originală” pusă în scenă de autor. Pintér mărturisea că a prelucrat o baladă sub forma unei opere, având la bază cântece populare maghiare, muzică barocă şi rock. O soartă nefericită, pasiune, umor, incest şi crimă într-un „amalgam bizar, dar totuşi omogen”. Şi adăuga: „Întâmplarea poate părea cunoscută multora dintre voi”…

La fel de cunoscute pot părea şi… „Secretele noastre” / „Titkaink”, o producţie 2013 Béla Pintér şi Compania, invitată anul acesta la REFLEXul din Sfântu Gheorghe. Cel mai bun spectacol şi Cea mai bună piesă din noua dramaturgie maghiară a anului – sunt distincţiile ce i s-au acordat de către Asociaţia Criticilor de Teatru din Ungaria. Chiar dacă povestea se petrece în Budapesta anilor ’70–’80, într-una din acele săli de dans în care se redescoperea muzica populară maghiară, secretele trecutului (politic) nu sunt cu mult diferite de cele din România aceloraşi ani. „Nimeni nu e perfect şi cu toţii avem secretele noastre… nu suntem fără de greşeală… dar suntem fanaticii sobri ai realităţii şi sclavi ai bunelor compromisuri” – sunt cuvintele Tovarăşului György Pánczél, unul din personaje. Însă ar fi putut aparţine, la fel de bine, oricărui politruc român al vremii. În fond, românii sunt vestiţi pentru cultura compromisului, teorie ce poate fi susţinută cu nenumărate exemple din istorie dar şi din cultură. „Doar în România comunistă n-a existat o producţie clandestină de carte (fenomenul „samizdat” pornit chiar din Uniunea Sovietică). A fost un soi de acord tacit între regim şi intelectuali” – susţine istoricul Lucian Boia („De ce este România altfel?”, Ed. Humanitas, 2012).

Angéla Stefanovics, Béla Pintér, Zsófia Szamosi

Nu întâmplător am pomenit de samizdat. O publicaţie clandestină este doar unul din „Secretele noastre”, acele secrete care fac din prezent o operă a trecutului. Mai există colaborarea cu Securitatea, denunţurile, familiile destrămate şi încă un secret, unul hidos personal, mobil al întregii acţiuni. Îi aparţine personajului principal, István Balla Bán (familiară rezonanţă), muzician şi culegător de folclor. Suntem în plină perioadă a fenomenului „táncház”, tradus literal prin „casa dansului”. (De altfel, termenul derivă din obiceiul petrecerilor transilvănene cu dans, ţinute în casele oamenilor.) Eveniment ocazional, pentru toată lumea, „táncház” era (şi încă este) o formă de socializare, dar nu numai. Atunci, la începutul anilor ’70, reprezenta o modalitate de redescoperire a rădăcinilor culturii tradiţionale maghiare. O formă de rezistenţă naţională, dar, mai ales, una de propagandă şi de refuz al influenţelor vestice, considerate dăunătoare în regimul comunist al lui János Kádár. Sună cunoscut? Dacă în Ungaria acelor ani, uriaşul potenţial al folclorului a fost speculat ca manevră politică de mase, ceva mai la Est, Ceauşescu născocea „Cântarea României”, acea mişcare de amatori, menită să demonstreze că nu mai va mai fi nevoie de artişti profesionişti, când „tot românul e poet”, cântăreţ, actor…

„Sunt un ungur liber de când am învăţat să dansez” – declară euforic, dar ipocrit, unul din personaje. După „Kaisers TV, Ungarn”, Béla Pintér se dovedeşte iar un rafinat cunoscător al psihologiei poporului său, căci numai aşa poate duce autoironia istorică şi naţională până la nivelul „Secretelor noastre”. Uriaşul hohot de râs îngheaţă, devenind frison, atunci când „micile secrete personale dobândesc dimensiuni istorice, influenţând destine. Eroul tragic din piesă îşi capătă finalul meritat. Naţiunea – nu.

Hella Roszik, Zoltán Friedenthal, Éva Enyedi

Béla Pintér gestionează perfect ierarhia celor trei poziţii în care se află. Parafrazând un vestit „Paradox”, pare că actorul Pintér e mai puţin mare decât regizorul, iar acesta e şi mai puţin mare decât dramaturgul, care e cel mai exagerat dintre toţi. Lui şi intenţiei sale dramaturgice se subordonează întregul spectacol, la care concură toate forţele artistice implicate: trupa de actori perfect coordonată, muzicienii integraţi ansamblului, precum şi tot ceea ce ţine de imagine. Costumele lui Mari Benedek reproduc fidel, dar cu imensă ironie în detalii, moda anilor ’70, în timp ce decorul lui Gábor Tamás impresionează prin dimensiuni, simbolistică şi eficienţă. Două benzi de magnetofon supradimensionate se învârt încet, încet pe fundal. Uneori se opresc. Rolul lor e dublu: înregistrează şi apoi redau. Muzică, informaţii, secrete.

Trei au fost, până acum, întâlnirile mele cu creaţia lui Béla Pintér. Suficiente, însă, pentru a recunoaşte acel tip de scriere şi de umor care provoacă dependenţă. Suficiente pentru a mă întreba – iar – unde s-a pierdut hazul dramaturgiei româneşti din perioada în care umorul era singura salvare. Atunci când, în mod bizar, temele abordate de scriitorii vremii – Baranga, Băieşu, Mazilu (indiferent cât de „pe jumătate” ar fi spus ei adevărul) – erau mai sociale decât cele de azi. Atunci când piesele istorice ale lui Sorescu deveneau metafore ale politicului, ale umanului. Dar cu acelaşi spirit redat prin celebrul vers bacovian… Anii au trecut, cu zecile. Ţara a rămas la fel de tristă, dar unde e umorul?

Pintér Béla és Társulata / Béla Pintér şi Compania

„Titkaink” / „Secretele noastre” de Béla Pintér

(în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru REFLEX3 Sfântu Gheorghe)

Regie: Béla Pintér

Costume: Mari Benedek
Decor: Gábor Tamás
Light design: László Varga
Sound design: István Simon

Distribuţie:
István Balla Bán: Zoltán Friedenthal
Dr. Elvira Szádeczky, Tovarăşul Pánczél: Eszter Csákányi
Kata: Hella Roszik
Timike: Éva Enyedi
Bea Zakariás: Zsófia Szamosi
Imre Tatár: Béla Pintér
Szujó, Chelner, Pogány: Szabolcs Thuróczy
Ferenc Tatár, Ági: Angéla Stefanovics
Borbíró: György Póta
Konkoly: Gábor Pelva

Muzicieni: 
vioară, violă, chitară: Gábor Pelva
sintetizator, bas, violă: György Póta
vioară: Hella Roszik

Foto: Barabás Zsolt, Henning János