A început prost, agitat, în stradă. În 2018, la aproape 30 de ani de la Revoluție, la Piața Universității e iar agitație. La aproape 30 de ani de la Revoluție, după ce sectorul independent își găsise oarecare supape de funcționare, iar actorii și regizorii (și cine mai reușea să se strecoare pe ici, pe acolo și să lucreze pe câte un contract, care să-i asigure chiria și întreținerea pe luna respectivă) funcționau de bine, de rău, iată că începutul de an 2018 aruncă totul într-o mare nebuloasă. Toți cei care își permiteau „luxul” de a nu fi angajați cu carte de muncă sunt loviți fie dintr-o parte, fie din cealaltă, în urma noului cod fiscal și a minunatei Declarații 600, dătătoare de insomnii și care a fost doar puțintel amânată, cât să treacă valul de nemulțumiri de pe Facebook, pentru a se întoarce la final de martie probabil mai ticăloasă decât în prima variantă, dar mai frumos împachetată.
De ce spun că independenții sunt loviți din două părți? Păi fie se bucură că n-au atins plafonul, și atunci rămân neasigurați și Doamne păzește să pățească ceva vreodată și să fie nevoiți să ajungă la spital, pentru că nu vor fi primiți – la spital unde și cei asigurați și-așa trebuie să meargă cu plicul cu șpaga pregătit, deși contribuția la sănătate a ajuns, iată la un sfert din salariu (25%!!!). Fie ating nefericitul prag, și atunci, din banii lor, vor fi obligați să întoarcă statului cel darnic 8000 de lei pe an. Mai exact, din 12 luni cât are anul, cam patru independentul trebuie să le lucreze pentru statul român. (Păcat că doar patru. Mai cinstit era să le facă jumi-juma cu statul, șase-șase, ca să știm o treabă…) Și în luna respectivă, se presupune că independentul nu mănâncă, nu bea, nu respiră, nu-și cumpără hârtie igienică, nu circulă cu metroul. Pur și simplu muncește ca să dea banii la stat. Pentru că ticăloșia care se ascunde în spatele acestei măsuri e că, oricum ai lua-o, în sistemul artistic independent – și e valabil și pentru jurnaliști, redactori, traducători –, nimeni nu se va înghesui să-ți dea mai mulți bani net, în așa fel încât să-ți ajungă să plătești ceea ce anul trecut plăteau respectivele firme pentru tine, pentru că erau obligate. Acum e la liber… Și la mica înțelegere. Iar dacă nu vor să-ți mărească salariul net (și cei mai mulți nu vor!), tu, independent, care trăiai din acești bani câștigați cinstit, vei fi nevoit să ți-i plătești singurel, din buzunarul propriu. Și, oricum ai lua-o, venitul tău lunar se va diminua cu aproximativ 700 de lei.
Cum vor influența toate astea calitatea teatrului independent din România? În multe feluri. Va scădea nivelul de trai, iar actorul, și-așa hărțuit și alergat de nevoia de bani va alerga și mai mult, va căuta reclame în plus, contrăcțele în plus, evenimente unde să facă pe clovnul sau pe ursitoarea la botezurile copiilor cu părinți mai înstăriți, care să-i permită să trăiască. Până la urmă, cât poți să repeți și câtă energie poți să investești într-un act artistic, când ai mâncat un covrig toată ziua? Așadar, superficialitatea găsește un teren propice. Și pe tine, critic, aproape că te doare inima (nu mai zic că mai mult ca sigur ești și tu într-una din situațiile de mai sus, fie neasigurat în sistemul de sănătate, fie dând 8000 de lei pe an…), te doare inima, deci, să judeci cu o oarecare obiectivitate un astfel de act artistic, în spatele căruia vei simți oboseală, disperare și covrigul stingher… Cum vei putea să mai vorbești despre compromisuri artistice și alte cuvinte mari? Prin urmare, vor înflori și mai mult decât până acum șușele. Pentru că ele aduc cât de cât bani.
În rest, e anul centenarului și tot românul se bucură și evenimentele festiviste vor curge langa… Pentru că nu, nu e adevărat că nu sunt bani în teatru. De fapt sunt, dar depinde cine-i împarte și cui. Și, ca de obicei, cei mici, care nu „se descurcă” românește, plătesc!
Print