Existenţa şi esenţa – cele două dimensiuni ale fiinţării; aceeaşi legitimitate în faţa „Dreptului întâiului născut”, într-o perpetuă înlănţuire, pe o spirală ascendentă. Esenţa generează existenţa pentru ca existând să poţi accede la esenţă şi în aceeaşi măsură reversul acestui parcurs are la fel multă pertinenţă. Poziţionarea individuală în raport cu această problematică vastă propusă de conflictul dintre cele două curente filosofice este însă necesară. Atitudinea personală, chiar şi iniţiată dintr-un simplu instinct, trebuie să te determine să alegi. Aşa am ajuns la esenţa existenţei, nodul Gordian care periodizează ciclic fiinţa umană: opţiunea – acel impuls care iniţiază orice acţiune, hotărârea pe care invariabil trebuie să ţi-o asumi, refuzul fericirii de a fi indiferent. Odată cu voluptatea oferită de plăcerea de a decide, vine automat şi incertitudinea justeţii alegerii. Liberul arbitru este, într-adevăr, un drept universal, care însă aduce cu sine responsabilitatea opţiunii şi angoasa de ordin existenţial: imposobilitatea certitudinii.
Acest univers aflat sub zodia unei raţiuni cu puteri insuficiente şi limitate, în care omul nu are posibilitatea unei alegeri cu adevărat libere şi în deplină cunoştiinţă de cauză, cele trei opţiuni pe care le propne Albert Camus personajelor sale sunt cum nu se poate mai coercitive de fapt – sunt opţiunile oferite unor perdanţi originari: sinuciderea, resemnarea şi revolta. Diferenţa faţă de „To die, to sleep – /To sleep – perchance to dream” este aceea că moartea, venită chiar şi ca sacrificiu, nu restabileşte defel echilibrul, resemnarea nu face altceva decât să prelungească starea angoasantă, iar revolta, echivalentă visării shakespeariene, este, de fapt, atitudinea lucidă a omului damnat să trăiască sub pecetea morţii.
Într-adevăr, atmosfera pieselor lui Camus este dominată de o apăsătoare senzaţie de disoluţie – o lume aflată la crepuscul, gata să se surpe sub propria greutate. Este o densitate creată prin acumulare de tensiune, dar şi prin puseuri sporadice de detensionare care nu fac decât să amâne inevitabilul. Stranietatea personajelor vine din comunicarea unilaterală, dar şi din divergenţa idealurilor – nu sunt persoaje absurde şi atât. Drama lor existenţială le conferă circumstanţe atenunate, le condamnă de la bun început şi le individualizează puternic. Dorinţele lor par atât de închipuit insolvabile („Neînţelegerea”) sau atât de voit absurde („Caligula”), încât nu îţi poţi reprima indignarea în raport cu pretenţiile lor. Numai că dorinţa de a vedea marea şi aceea de a avea Luna nu sunt mofturi, toane sau excentricităţi; sunt raţiuni existenţiale în numele cărora personajele se pot revolta şi pot încerca o eventuală luptă cu propriul destin.
Spaţiul material nu este închis ca la Sartre, există posibilitatea evadării fizice. Piedicile sunt de ordin psihologic, în schimb. Conştiinţa semitrezită şi povara acumulată prin crimă sunt impedimentele reale. Camus nu proliferează neapărat un existenţialism pur ateu, personajele sale au tăria de a sta faţă în faţă cu păcatul, dar în acelaşi timp se autopedepsesc; libertatea alegerii le conferă dreptul de a dezerta în faţa greşelilor comise.
Ultima replică a lui Caligula este „În istorie, Caligula, în istorie! N-am murit!” sau în altă traducere „Tot mai sunt viu!”. Alegerea este a sa, ştie dintr-un început unde vor duce actele sale, nebunia sa lucidă şi asumatăpână la capăt. Se revoltă şi îşi refuză salvarea. E constant cu el însuşi şi tocmai de aceea poate fi privit ca un învingător, în măsura în care este permisă victoria celor damnaţi de la bun început. Spargerea oglinzii e gestul ultim de revoltă împotriva lui însuşi, însă odată cu el şi cu primirea morţii, pe care o momise până atunci, îşi postulează existenţa în eternitatea asigurată de istorie.
Piesele lui Camus sunt crude prin tematică şi violente prin luciditatea cu care sunt construite personajele. Actele reprobabile pe care le săvârşesc eroii camusieni nu sunt de natură sadică însă, nu te fac pe tine ca cititor să la condamni în mod radical şi fără drept de apel sau să le urăşti cu tot dinadinsul. Personal îl admir pe Caligula, îl găsesc vinovat mai degrabă pe Jean decât pe mama sa şi pe Martha, îl înţeleg pe Diego în aceeaşi măsură în care îl înţeleg şi pe Nada. Răbdarea este o caracteristică pregnantă şi comună a personajelor din piesele lui Camus. Aparenta pasivitate care ascunde revolta. Ritmul este foarte important, gradarea e perfect vizibilă. Concepute în oglindă parcă, „Caligula” şi „Neînţelegerea” opun doi timpi contrari: alerta constantă şi constanţa lentorii. Ritmul e dat de voinţa cu care personajele iau decizii definitive şi de statornicia acestei alegeri. Caligula nu şovăie în nebunia lui, face totul până la capăt şi instigă cu fiecare gest. Martha şi mama sa în schimb, amână comiterea crimei, camuflează în spatele apatiei şi al răcelii opţiunea clară de la care nu se mai puteau abate. Şi ele sunt personaje constante, chiar dacă au îndoieli, sunt împinse înainte tocmai de forţa impusă de pactul făcut cu liberul arbitru. Nici măcar nu e atât de important dacă mama îşi recunoaşte fiul şi sora fratele, importantă e decizia lui Jean de a nu-şi devoala identitatea; şi el suportă până la capăt consecinţele alegerii făcute. Aici nu mai intervine hybrisul, nu mai trebuie ispăşită greşeala comisă de înaintaşi, ca în tragedia antică. Fiecare optează pentru sine şi răspunde doar în faţa propriei existenţe. Vina tragică este un dat, liberul arbitru un blestem, iar soluţiile sunt de fapt capcane abile. Nu îţi alegi soarta, ci modalitatea de a pătimi.
Aşadar, deşi Camus nu este un reprezentant al Existenţialismului teologic, omul configurat de el nu este în esenţă rău, ci existenţa sa este cea care îl împinge către greşeală – alegerea conştientă. Cadrul e ostil, iar răspunsul individului este pe măsură: nu numai că se răspunde urii cu ură, dar şi dragostea e întâmpinată cu aceiaşi atitudine. Distrugerea porneşte din interior, consecinţele unui fapt concret sunt amplificate în notă maladivă, perpetuu alimentate de frenezia de a acţiona. Raţiunea de a exista a personajelor e distrugerea sau autodistrugerea, ambele privite ca soluţie viabilă şi demnă, contra-atac eficace la adresa absurdului vieţii.
Eroul exponenţial al operei lui Albert Camus este Sisif – damnat să aibă conştiinţa inutilităţii revoltei sale, îşi reia mereu şi mereu povara de la baza muntelui şi îşi depăşeşte astfel condiţia. Nu întâmplător Camus pune preţ pe personaje precum Dom Juan sau Aventurierul (căruia eu în mod automat i-l asociez pe Don Quijote), Actorul şi Poetul. Ineficienţei practice a gesturilor acestor tipologii i se opune superioritatea convingerilor în numele cărora acţionează. Asemenea eroi se ridică deasupra condiţiei unei raţiuni limitate şi a comprehensiunii şchioape de care dispunem cu toţii. Lupta la nivel ideatic pe care sunt dispuşi să o ducă până la capăt, fantismul deloc ostentativ, dar atât de fecund, frumosul găsit în forme dintre cele mai neaşteptate, în numele acestor concepte pare într-adevăr meritoriu să te revolţi.
O asemenea creaţie supusă paradoxurilor, astfel de personaje exemplare prin constanţă şi dureros de ataşate de alegerile continuu sortite eşecului, nu pot sta decât sub semnul unui intelectual rebel. Camus însuşi a negat aparteneţa sa la curentul exsitenţialist, cu toate că numele său este legat de această direcţie filosofică. Rămân însă personajele, învinşii victorioşi, mereu la o răscruce, nevoiţi să aleagă şi greşind la fel de flagrant de fiecare dată. Au însă o lejeritate de ordin superior de a conştientiza cercul vicios a cărui ieşire este inexistentă. Au convingeri, au forţa de a greşi mereu şi mereu, o existenţă poate mai adevărată decât a unui ins pasiv şi mai ales au statură de eroi moderni.
Print