Pe data de 1 a fiecărei luni, revista Yorick vă propune, în „Film Corner”, o discuție despre cele mai relevante filme și evenimente cinematografice ale momentului.
Biserica ortodoxă română nu are cea mai bună imagine în acest moment și nici nu s-ar zice că lucrează în vreun fel să și-o îmbunătățească. Problemele sunt vechi și bine încetățenite, în multe sate din România (și nu numai în sate) se practică diverse tipuri de comerț obligatoriu cu lumânări, cu abonamente la revista oficială, cu plata slujbelor pentru morți, botezuri, nunți etc. etc. etc. Iar problema cea mai mare este lipsa de „trafic” cu harul real, cea mai gravă dintre toate, pentru ca ea ucide încet și sigur, din interior, spiritul autentic al ortodoxiei. Exact această problemă o aduce în prim-plan filmul lui Daniel Sandu, „Un pas în urma serafimilor”, proaspăt premiat la Gala Gopo, desfășurată pe 27 martie, ale cărei ecouri nu s-au stins încă, film care a dominat, se pare, în acest an, obținând nouă trofee, inclusiv pe cele mai râvnite: „Cel mai bun film”, „Cea mai bună regie”, „Cel mai bun actor în rol principal”.
S-a vorbit destul de mult despre acest film atunci când a fost pe ecrane (încă n-a fost difuzat de nicio televiziune, poate se va întâmpla în urma premiilor obținute la Gopo), iar majoritatea cronicilor n-au fost favorabile. S-a vorbit despre o formă de superficialitate împrumutată din cinematografia americană, al cărei fan ar fi regizorul, s-a vorbit despre lipsa de substanță, despre o abordare simplistă și potrivită pentru publicul larg, despre faptul că ar fi departe de filmul de artă (practicat pe aceeași zonă de Cristian Mungiu…), că ar cocheta cu filmul pentru adolescenți, că ar etala diversele probleme ale bisericii în alb și negru, nenuanțat. Au fost și cei care l-au lăudat tocmai pentru toate aceste lucruri pentru care a fost criticat și, mai ales, în zona veșnicilor atacatori ai BOR, a funcționat de minune și le-a ridicat la plasă, prezentând corupția de neimaginat din „fabricile de popi” care sunt seminarele teologice.
Cum cele nouă statuete primite la Gala Gopo îl recomandă (cel puțin la nivel oficial) drept cel mai bun/important film al anului trecut, „Un pas în urma serafimilor” are, totuși, meritul că se îndepărtează de la cărările deja bătătorite ale filmului românesc din ultimii ani, fie ele și multi-premiate la mari festivaluri din străinătate. Iar tenta ușor comercială ar putea fi privită ca un beneficiu, în condițiile în care sălile rămân cel mai adesea goale la filmele românești…
Nu poți spune cu exactitate dacă intenția lui Daniel Sandu a fost să-și „exorcizeze” trauma experienței personale din seminarul ortodox, în anii ’90, atâta vreme cât scenariul se bazează peste 80 la sută pe fapte reale, sau dacă a vrut, pur și simplu, să critice dur și „ca în joacă”, arătând dedesubturile deloc frumoase ale școlilor de preoți din România și, prin urmare, corupția care roade ca rugina, la baza atât de hulitei instituții a bisericii. Însă partea frumoasă la acest film este tocmai faptul că e nedogmatic. Că spectatorul atent și bine intenționat, dincolo de plăcerea de a vedea un film lejer, bine jucat, cu un scenariu bine scris, cu mult umor, pe o temă deloc comodă, va „citi” în spatele acestei evidente pledoarii anti-dogmatism, anti-fariseism, anti-BOR, o interesantă și subtilă pledoarie pentru creștinismul autentic, pentru sinceritate, pentru credința autentică, sufocată tocmai de această pădure de „copaci bătrâni” – îmbătrâniți în fariseism. Și nu, nu e vorba doar de scena cu preotul bătrân și sfătos dintr-un sătuc oarecare, singurul care îi vorbește cu adevărat tânărului seminarist despre Dumnezeu și căutarea autentică, într-un stil simplu și deloc elevat, dar sincer, ci despre multe detalii delicat strecurate, precum cel din timpul slujbei, din bisericuța din același sat, în care tânărul, purtând veșminte de diacon, zâmbește simțind parcă atingerea harului atunci când îi privește pe oamenii simpli care se roagă.
Daniel Sandu vorbește în acest film tocmai despre pericolul pierderii credinței adevărate, din cauza slujitorilor corupți din biserică și din cauza faptului că în seminarele teologice se cultivă un soi de atmosferă cazonă în care supraviețuiesc nu cei cu chemare, ci cei mai șmecheri. Vorbește despre faptul că Dumnezeu lipsește și că sistemul e o caracatiță, iar în acest joc cel mai mult are de pierdut… tocmai creștinismul. Iar scena din final, în care tânărul Gabriel este întrebat de arhimandrit, în consiliu, în pragul exmatriculării, de ce a vrut să se facă preot, este, probabil, cea mai exemplificatoare în acest sens.
Nu, „Un pas în urma serafimilor” nu este un film de autor și nici nu pare să-și fi propus asta, este mai degrabă suma filmelor care l-au pasionat și i-au marcat regizorului adolescența și tinerețea, dar bine strecurate și decantate de o experiență personală. Un mare merit al filmului este interpretarea. Vlad Ivanov face poate cel mai interesant, versatil, subtil, ironic, rol al lui, construind ipocrizia – muntele de ipocrizie care este părintele Ivan – într-un stil cu totul aparte, jonglând superb cu dulceața glasului, cu falsa sinceritate, cu prefăcătoria, cu răutatea, cruzimea, furia și un strop de grotesc, creând un personaj pe care-l adori pentru cât este de detestabil. Iar actorii tineri, în frunte cu Ștefan Iancu, sunt toți excelent distribuiți și conduși, într-un film ce ar putea să facă deliciul spectatorilor nu numai din România și, dacă ar fi privit fără încrâncenare, ar putea chiar să schimbe mentalități. Și scene precum cea în care tatăl își „educă” odrasla cu pumnii și palmele, în internatul seminarului, sau ca aceea în care mama îi spune fiului – „Dacă te dă afară de la seminar, acasă nu mai ai ce să cauți”, scene care evocă o realitate deloc îndepărtată nici în timp, nici în spațiu, să dispară. Pentru totdeauna.
O lume fără iubire
De cealaltă … dincolo de Gala Gopo care a stârnit ceva reacții, mai ales după ce transmisiunea TVR a fost întreruptă fix în momentul în care Ada Solomon li se adresa guvernanților, probabil cel mai important film intrat pe ecrane la jumătatea lunii martie (și care prea repede pare că se pregătește să dispară) este „Nelyubov”/ „Loveless”/ „Fără iubire”, lungmetrajul lui Andrei Zviaghinţev, care a primit anul trecut, la Cannes, Premiul Juriului și a fost nominalizat la Oscarul pentru cel mai bun film străin și la Globurile de Aur. Zviaghințev este în acest moment una dintre cele mai interesante „voci” din cinematografie, iar noul lui film, deși în America nu s-ar putea spune că a făcut furori, este mai rafinat, poate, decât „Leviathan” și propune o analiză teribilă, zguduitoare, a felului în care „neiubirea”, marea plagă lumii noastre, mușcă din viețile, din existențele, din ființele noastre și ne transformă în constructe de gheață și beton.
Da, se știe că Zviaghințev – cel care, înainte să devină regizor de film a lucrat și ca dătător de zăpadă – este un admirator al lui Bergman și al lui Antonioni, s-a scris că „Nelyubov” este tributar filmului „Scene dintr-o căsnicie”, însă, în același timp, imagini din acest lungmetraj au un sâmbure tarkovskian extrem de interesant tradus, în privirea copilului care va dispărea, în mlaștinile mișcătoare din spatele blocurilor, în care echipa de voluntari îl va căuta, în clădirea părăsită, acel cimitir viu și atât de poetic filmat.
Filmul vorbește despre o căsnicie distrusă și, mai mult decât atât, despre o societate distrusă, despre o lume incapabilă să mai comunice firesc, despre această „neiubire” care se insinuează rece, pretutindeni, care se întinde ca o plagă. Și, de aceea, în „Nelyubov” aproape că nu se zărește lumina. Totul e într-un semiîntuneric rece, totul e cenușiu, cerul, lumea, parcul din spate, mlaștina ciudată din spatele blocurilor comuniste, cu plante mai înalte decât un om, cu o ploaie rece sau zăpadă care pare să nu se oprească niciodată, cu un frig de sfârșit de toamnă și început de iarnă…
Zhenia (Mariana Spivak) și Boris (Aleksei Rozin) sunt cei doi care urmează să divorțeze. Împart un copil… pe Aleksei (Matvei Novikov) și un apartament. Cu apartamentul e mai simplu, se va vinde. Cu copilul e mai complicat, e aruncat ca o minge de la unul la altul, pe amândoi îi încurcă și i se pregătește un viitor oribil: va fi trimis la internat ca să nu-i încurce pe părinții în viitoarele lor relații. Ceea ce face însă atât de specială această relație în putrefacție, acest divorț ce urmează să aibă loc, nu este cruzimea cu care își aruncă reproșuri și răutăți, cuvinte care dor și care taie în carne vie, ci este relația cu Alioșa. Băiețelul de 12 ani, care, va dispărea. Va dispărea într-o dimineață, după ce, în noaptea dinainte, și-a auzit părinții certându-se și i-a auzit vorbind despre el și hotărându-i soarta. Un copil profund singur, profund neiubit, închis în el, cu ochi de o tristețe metafizică. Regizorul nu e interesat de ceea ce s-a întâmplat cu Alioșa. Poate a murit, poate s-a ascuns și învață să supraviețuiască, poate a fost răpit. E interesat de ceea ce lasă el în urmă. Asta după ce construiește cele mai teribile scene dintre un copil și mama lui. O răceală de gheață, oribilă, traumatizantă, așa sunt construite cele două scene în care Alioșa se ciocnește de mama lui, o dată în camera lui, când vin potențialii clienți care să cumpere apartamentul și a doua oară, la micul dejun, în bucătărie, chiar înainte să dispară pentru totdeauna. Cuvintele pe care mama i le adresează sunt ca niște șocuri electrice, nu există nicio urmă de căldură, de tandrețe, de firesc. Singura ei relație e cu telefonul mobil, din care nu-și ridică ochii, și singurul ei gând e bărbatul de care e, la acel moment, îndrăgostită.
Sigur că se pot găsi indicii psihanalizabile în declarațiile ei cum că n-a iubit niciodată pe nimeni, doar pe mama ei, rea și indiferentă, când era mică – și care acum e o ființă paranoică, imposibilă – dar, în realitate, lipsa ei de iubire pentru Alioșa e mai mult de-atât. E o incapacitate emoțională a lumii noastre concretizată într-o singură ființă. În noaptea în care copilul dispare – da, nimănui nu-i păsa când și unde pleca, dacă se întorcea noaptea acasă, dacă avea ce să mănânce – fiecare dintre părinții lui e într-o altă casă, fiecare cu noua lui iubire. Tatăl face sex cu tânăra lui iubită însărcinată, iar mama ia cina romantic și apoi face sex sălbatic cu noul ei iubit bogat… Amândoi își declară iubirea. Și totuși… ceva rece și artificial persistă în atmosferă.
Apoi copilul dispare. Poliția nu face nimic. (Aici intervine critica directă a lui Zviaghințev la adresa unei societăți corupte și birocratice. La fel cum critică ipocrizia societății tradiționale, căci Boris e angajat într-o instituție al cărui șef extrem ortodox își concediază angajații dacă divorțează…) În schimb, intră în acțiune o extraordinară echipă de voluntari. Blocul părăsit, cu camera întârziind pe detalii metaforice superbe, pe imagini de o poezie teribilă, ușor tarkovskiană, subsoluri în apă, zăpada căzând printre ruine, scări din piatră măcinate, etaje întregi unde odată locuiau oameni… Da, o superbă metaforă a căsniciei distruse acest posibil refugiu al copilului negăsit, locul lui secret, în care îi plăcea să evadeze din superbul apartament, al părinților lui, cu detalii atât de confortabile, dar care contrastau puternic cu toată lipsa de căldură de acolo.
Zviaghințev îi va urmări pe cei doi, peste doi ani – acum sunt eliberați de povara copilului nedorit și care, îi aruncase, se pare, în acea căsnicie nedorită. Peste doi ani fiecare e în noul lui cămin, iar răceala, nefericirea, îndepărtarea, ca un blestem se repetă. S-a instalat din nou. El, la o mie de ani distanță de noul copil și de noua lui soție, ascultă știrile despre Ucraina. Ea, într-un apartament extrem de elegant, stă alături de noul ei soț – care se uită ușor absent la știrile despre Ucraina – și butonează telefonul, apoi se ridică, își îmbracă hanoracul cu „Rusia” și merge afară, pe balcon, să alerge pe bandă în frig… De undeva, de pe un stâlp, o privește imaginea lui Alioșa, dintr-un afiș vechi de acum doi ani, decolorat de vreme.
Print