Șerban Pavlu: Actoria m-a făcut un om mai bun

Sunt în permanentă căutare, petrec mult timp întrebându-mă cum pot fi un actor mai bun, spune Șerban Pavlu, vorbind despre ce i-a adus profesia acum, când se află într-un moment foarte bun, după douăzeci de ani de teatru și film. Actor la Teatrul Bulandra de când a terminat facultatea, se numără printre artiștii care au făcut mult film în România, după debutul în „Terminus paradis”, lungmetrajul lui Lucian Pintilie din 1998. În stagiunea aceasta, îl puteți vedea în mai multe spectacole de la câteva teatre, printre care „Sunset Limited”, „Demnitate”, „Creditul”, „Rața sălbatică”, „Artă”. Săptămâna aceasta, la TNB va avea loc avanpremiera cu „Regele moare” de Eugène Ionesco, în regia semnată de Andrei și Andreea Grosu, din a cărui distribuție face parte, iar HBO a început difuzarea unui nou sezon din serialul „Umbre”, unde are rolul principal – celebrul Relu. Ce înseamnă o viață profesională împlinită, cum se face un lucru bun, care să bucuriile profesiei și costurile ei sunt câteva dintre întrebările la care Șerban Pavlu ne-a răspuns, într-o cabină de la Teatrul Bulandra, între o repetiție și un spectacol.

Acum, când ești „pe val”, poți spune că viața profesională plină se desfășoară în detrimentul celeilalte vieți?

Da, fără îndoială. În plus, noi suntem, cumva, crescuți în ideea că trebuie să reușim. Orice actor normal de la noi vrea să confirme, după ce termină facultatea. Petrece niște ani încercând, încercând, încercând. Apoi, dacă confirmă, trebuie să-și confirme și lui, apoi trebuie să lucreze ca să câștige, apoi să confirme iar etc. Da, asta e în detrimentul vieții personale. Actorii, spre deosebire de alți creatori, nu pot crea decât împreună. E foarte complicat să creezi singur. Dacă joci teatru și faci film și televiziune, depinzi de un context pe care nu-l controlezi tu. Atunci, pierzi ceva din viața ta de zi cu zi, pierzi și din timpul tău de gândit sau pierzi spectacole ale colegilor pe care nu poți să le vezi.

În ultimii ani ai făcut mult film. Ce ți-a dat cinemaul?

E foarte important pentru mine și sper ca povestea mea cu filmul să continue. Filmul e un vechicul care circulă mult mai repede decât teatrul și ajunge la mai mulți oameni. Există acum creatori foarte, foarte interesanți în cinemaul nostru. Poate că ce aveam odinioară în teatru, ca formatori de direcții culturale și de opinie, s-a mutat acum în zona filmului. Avem cel puțin cinci-șase regizori de film, nu foarte în vârstă, extrem de interesanți. Dar și filmul poate fi un vehicul pentru teatru, se știe, câtă vreme există oameni care vin la teatru să vadă un anumit actor pe care îl știu din film, așa cum există oameni care vin la spectacol pentru regizor sau pentru piesă. Publicul de teatru din momentul ăsta mi se pare mai loial și mai serios. Sper ca, pe parcursul vieții mele, să trăiesc revenirea publicului din România în sală, dar pentru asta ar trebui să există săli… Publicul standard, nu publicul de festival, nu publicul de cunoscători, ar trebui să se reconecteze. Și ar trebui și să se facă mai multe filme populare, cărora le văd utilitatea mai mult decât oricând, așa cum văd și utilitatea spectacolelor de public, care pot îndrepta spectatorii apoi spre spectacolele de autor și așa se va petrece și cu filmul.

Sper ca, pe parcursul vieții mele, să trăiesc revenirea publicului din România în sală, dar pentru asta ar trebui să există săli… Publicul standard, nu publicul de festival, nu publicul de cunoscători, ar trebui să se reconecteze. Și ar trebui și să se facă mai multe filme populare, cărora le văd utilitatea mai mult decât oricând, așa cum văd și utilitatea spectacolelor de public, care pot îndrepta spectatorii apoi spre spectacolele de autor și așa se va petrece și cu filmul.

Ai participat la realizarea mai multor produse comerciale făcut profesionist, nu-i așa?

Da, și produsele au dat roade. Și-au găsit un public. În primul rând, pentru că n-au fost făcute cu gândul „să ia banii la fraieri”. În teatru, am văzut de o mie de ori asta. În teatru, din fericire, există o mică cantitate de snobism, de conformism, cum vreți să-i spunem, care împinge oamenii să vadă un spectacol despre care au auzit că e bun. Trebuie văzut, își spun, că le sună bine. Nu cred că e nociv că oamenii se duc să-l vadă pentru că au auzit de el. Până la urmă, și cu „Gioconda” e la fel.  Oamenii se duc să vadă tabloul și pentru că dă bine în CV și își fac poze cu el… E rău, până la urmă, că au intrat în Luvru, chiar și așa? La teatru se întâmplă mereu. În film, e mai complicat, pentru că au fost până acum mai ales filme de nișă și ar fi foarte complicat ca ele să ajungă la sufletul oamenilor. Dar, dacă vor apărea filme de nivel intermediar, oamenii vor trece până la urmă și în partea filmului de artă. Mai e un lucru: spectatorul nu e întotdeauna așa cum te aștepți. Crezi că știi cum e, dar reacția lui e cu totul alta decât te-ai fi așteptat. Am văzut oameni foarte „decenți” și cu nasul pe sus care au fost atrași de chestii… tare slăbuțe. Una peste alta, scopul este a atrage cât mai mulți oameni spre lucrurile bune.

Tu știi sigur când ai făcut un lucru bun? Cum te autoevaluezi?

Există o cenzură a fiecăruia și fiecare are un ochi din afară cu care se vede pe el însuși. E ceva intim însă și sunt convins că majoritatea colegilor mi-ar da dreptate: știi când ești mai bine și când mai rău. Despre lucrurile de care nu știi când te uiți tu la tine, va fi însă greu să afli. Rămâne mereu o urmă de îndoială în tine, chiar și cu un regizor care te-ar putea modela, că tu știi de fapt mai bine. Eu cred că și onestitatea este esențială. Există un răspuns al publicului, chiar și la lucrurile nișate. Încă am încredere că, dacă se întâmplă un lucru bun, publicul reacționează bine, că primești un răspuns bun. Am jucat mult teatru și am constatat că, în contexte în care știam și eu că nu sunt bine, publicul transmitea exact aceeași stare. Rar am fost surprins. Nu prea mi s-a întâmplat să fac un lucru de care mă cam îndoiesc, iar publicul să arate că sunt formidabil. Și invers. Dar un procent de îndoială există întotdeauna. Am lucrat recent, extrem de repede, deși în condiții profesioniste, spectacolul „Demnitate”, cu Marius Manole, cu care nu mai colaborasem. A rezultat un spectacol complet independent, lucrat cu un om care nu vorbește aceeași limbă ca noi, și a ieșit un produs de succes, care nu beneficiază nici de un text cunoscut, nici de un regizor cunoscut în România, nici de mulți actori.

Dar succesul serialului românesc „Umbre” de unde vine?

Eu cred că e o rețetă, căci serialele în general nu inventează mersul pe jos. Relu nu e un tip nou de personaj. Diferit este un anumit touch dâmbovițean. Efortul documentaristic există, dar el duce la ficțiune. Dacă am fi adus mafioți autentici în fața telespectatorului, textul ar fi fost altul, mult mai violent, mult mai vulgar. Or, limbajul nostru este o ficțiune, dar una care place. E un mix care a plăcut, nu a încercat nicio clipă să imite un serial american sau altceva. Am observat că oamenii reacționează foarte rău când simt că e o imitație în film și mai ales în televiziune. Se crispează, îți dau de înțeles că tu nu ești origialul și că ei nu sunt interesați de asta. Presupun că „ceva”-ul profund original din „Umbre” contează. Există un touch „național”, pus foarte reușit, pe o rețetă pe care o știe toată lumea. În plus, personajul Relu mi-a plăcut enorm pentru că e prins între o viață de recuperator, unde trebuie să fie în afara legii, și o viață cinstită, cu dragostea pentru familie, soție etc. Dacă am fi sinceri, am vedea că în mulți dintre noi există această dualitate. Mulți, ca să mergem înainte, am făcut la un moment dat un lucru nasol. Poți să privești lucrurile și prin prisma asta. Relu are de ce să îndoiască și îndoielile lui pot fi tratate foarte serios. Eforul meu actoricesc l-am depus în sensul de a crea un om credibil, care conduce un taxi și are o familie și, în același timp, și o viață ascunsă, pe care a trebuit să mi-o imaginez. Lumea asta dâmbovițeană mi se pare că a reușit să fie interesantă, ceea ce înseamnă mai mult decât credibilă, probabil că ăsta a fost pariul câștigat.  A fost o experiență atât de interesantă, că îmi vine și să râd câteodată. Iată, sunt eroul unui serial de acțiune care are succes în România! Se întâmplă să mă oprească lumea pe stradă, îmi mai scriu oameni pe FB, exprimând un interes evident. Feedback am și de la teatru, m-au oprit oameni și pentru roluri din spectacole. La noi încă există atașamentul față de actor. E o popularitate pe care n-am mai cunoscut-o până acum. Da, s-a întâmplat, televiziunea are o putere uriașă. Ideal, pentru un artist e de dorit să fie recunoscut pentru acele lucruri pe care le-a făcut pe care le apreciază și el. Atunci, vine o pace, treaba e clară… E foarte trist, e frustrant să nu ai parte de apreciere pentru ce ți se pare ție important. „Sunset Limited” de la un Unteatru are aprecierea publicului, premii, a fost un moment de plenitudine, în care au fost coerent eu față de mine. Acolo se simte – ai muncit, ai crezut, ai făcut tot și asta contează pentru grămada aia mică de oameni care merg să vadă teatru independent într-o sală de la etaj. „Umbre” e un alt moment coerent – am dat probe, mi-am dorit mult rolul, deși nu mă consideram foarte potrivit pentru el. Relu e o plăsmuire a mea, eu nu sunt deloc așa, n-am nicio istorie personală cu lumea de dedesubt. Am fost un orășean oarecare, mai degrabă la film și la teatru, mai degrabă genul care ia bătaie.

Presupun că „ceva”-ul profund original din „Umbre” contează. Există un touch „național”, pus foarte reușit, pe o rețetă pe care o știe toată lumea. În plus, personajul Relu mi-a plăcut enorm pentru că e prins între o viață de recuperator, unde trebuie să fie în afara legii, și o viață cinstită, cu dragostea pentru familie, soție etc. Dacă am fi sinceri, am vedea că în mulți dintre noi există această dualitate.

Confirmare, confirmare, confirmare – ăsta e parcursul, spui. Atunci, ți-e frică de eșec?

Nu. Mi-e frică de plafonare. Probabil că voi continua să fac meseria asta și doresc să merg mai departe. Când ești chemat să faci ceva, ca profesionist, oamenii așteaptă ceva de la tine. Am lucrat cu actori față de care mă consider un pitic. E o victorie a mea, s-au întâmplat lucrurile în așa fel încât am avut întâlniri importante cu oameni de la care pot să învăț încontinuu, căci școala noastră nu se termină. Când repeți pentru „Regele moare”, alături de Victor Rebengiuc și Mariana Mihuț, ești într-o permanentă stare de învățare. Minunat este că am ajuns într-o situație în care îmi pot da seama foarte ușor de defectele mele, de lipsurile mele. Mă întreb cum aș putea deveni un actor mai bun, dar într-un sens extrem de concret. Îmi petrec foarte multe zile căutând mjloace prin care aș putea deveni ce mi se pare mie că e un actor mai bun. Și, da, mă deranjează când greșesc, „mă oftic” dacă nu-mi iese. „Cum se poate așa ceva? Hai, ai terminat facultatea acum douăzeci de ani, nu ești în stare să faci chestia asta bine/ interesant?”, îmi spun. Când face un rol bine, un actor îți spune mult mai mult decât spun cuvintele din replică – despre viață, despra una, despre alta…

Dacă ar veni la tine un licean care vrea să facă actorie, l-ai încuraja?

Oamenii care vor cu adevărat să facă un lucru îl fac oricum. Eu n-am întrebat pe nimeni cum i se pare ideea că eu vreau să mă fac actor. M-am făcut actor pentru că asta îmi doream atunci foarte tare. Dar acum contextul s-a schimbat enorm față de cel de acum douăzeci de ani. Atunci încă exista un filtru dur la admitere, care după aceea te ferea de o groază de probleme și îți asigura traseul profesional, deși nu putea să-ți promită că o să fii ca Amza Pellea. Or, acum există o concurență prostească – o grămadă de școli private, la facultățile de stat termină prea mulți absolvenți, despre care e ușor să-ți dai seama cât de profesionalizați pot fi, care se confruntă cu marea problemă: unde își pot practica meseria? Evident, nu poți interzice deschiderea de școli private, dar pe termen lung e o practică perdantă, pentru că noi trăim încă în sistemul comunist. Dacă am fi onești și ne-am spune clar care sunt termenii problemei, ar trebui să înțelegem că ideea e să ne pregătim, apoi să ne chinuim să găsim un loc unde să jucăm. Despre asta este vorba, ceea ce nu înseamnă că e cea mai fericită soluție să cauți un loc într-un teatru.

Sistemul o să se autoregleze. Va continua să decadă acum, că profesorii-emblemă au dispărut. Școala de stat se va transforma în ceva mai aplicat. Ar ajuta crearea unor condiții mai bune pentru absolvenți și construirea de săli noi în București, în loc să se înființeze Teatrul Stela Popescu.

Și ce ar ajuta?

Sistemul o să se autoregleze. Va continua să decadă acum, că profesorii-emblemă au dispărut. Școala de stat se va transforma în ceva mai aplicat. Ar ajuta crearea unor condiții mai bune pentru absolvenți și construirea de săli noi în București, în loc să se înființeze Teatrul Stela Popescu. S-a demonstrat că un loc nou se umple în două luni foarte bine. De ce nu se subvenționează un teatru independent care merge bine, e apreciat, și-a demonstrat calitatea? De exemplu, Unteatru, care a demonstrat că de mai bine de cinci ani are un program repertorial, a pornit de la zero, nu a făcut niciun compromis comercial, deși trăiește literalmente din ce câștigă, a făcut o trupă de actori, unii dintre cei mai interesanți din momentul ăsta, cu roluri mari și mici, de ce nu e luat și subvenționat pentru producții pe o perioadă de câțiva ani? Iată cum văd eu un parteneriat public-privat. S-ar putea face lucruri. Așa cum s-ar putea lucra pentru apariția unor texte românești mai interesante și mai bune, de care e mare nevoie.

Atunci, ce fel de acțiune ar putea duce aici?

Eu nu știu dacă acțiunea politică e treaba actorilor. Iar oamenii au dovedit că atunci când au credință merg inclusiv împotriva propriilor interese. Eu cred că și o asociere de tip sindical ar putea ajuta. Nu există nimic care să te protejeze pe tine, ca actor. Și nu aș începe de la bani negocierile, ci cu idei legate de program, securitate, pauză de prânz, ore lucrate etc. Așa ceva ar putea face un sindicat. „Eu sunt un actor căutăt și joc. Nu mă interesează. Ce-mi trebuie mie sindicat? Sindicatul e pentru proștii care nu joacă și vor și ei să se asigure”, ar spune unii. Dar nu e chiar așa. Pe termen lung, breasla ta te poate sprijini foarte mult. Asta, dacă toți actorii ar hotărî împreună câte ore are o zi de filmare, că trebuie să ai o pauză de prânz etc. În artă nu există democrație, fiecare actor țintește un box-office cât mai bun, se știe, dar toată lumea vrea să i se respecte programul. Există beneficii pe care le-am putea avea din acest tip de protecție.

Și totuși, ce-ați aduce profesia acum?

Nu uit nicio clipă că eu trăiesc din ce îmi place să fac, dar sunt în continuare într-un proces de căutare. Mie meseria mi-a adus foarte mult. Actoria m-a făcut un om mai bun, mai sigur pe el. Iar a reuși în ceva ține și de asta. Mi-a adus echilibru. Acum sunt mai solid pe interior decât acum cincisprezece ani. Mă felicit pentru alegerea făcută. Meseria mi-a întors foarte mult, într-un domeniu în care se prea poate s-o duci prost.