Lucrurile au venit spre mine, spune Șerban Pavlu, aflat într-un moment de ascensiune din cariera sa. Actor la Teatrul Bulandra de când a terminat facultatea, se numără printre artiștii care au făcut mult film în România, după debutul în „Terminus paradis”, lungmetrajul lui Lucian Pintilie din 1998. Recent, telespectatorii l-au putut urmări în serialul HBO „Umbre” în rolul principal. Din filme de diverse feluri, multe recompensate cu premii importante, spectacole de teatru și emisiuni de televiziune, din descoperiri, eforturi și dorințe, Șerban Pavlu își face autoportretul – o imagine care arată încredere, disponibilitate, atenție la omul de lângă el, dorință de autoperfecționare. Despre uși închise și atitudini din breaslă, despre haos și neputințe, despre calitate și gust în filmul și teatrul de la noi am discutat cu Șerban Pavlu la Teatrul Bulandra, într-o după-amiază de februarie.
Urmează o repetiție pentru un nou spectacol. Despre ce e vorba?
Despre o adaptare după „Rața sălbatică” de Henrik Ibsen, un proiect propus de prietenul meu Peter Kerek. E o bornă în memoria mea afectivă felul în care l-am cunoscut: la repetițiile pentru „Hamlet”, spectacolul pus în scenă aici, la Teatrul Bulandra, de Liviu Ciulei, pe când încă eram foarte tineri. Peter Kerek a fost asistentul domnului Ciulei atunci, iar acum sunt la prima colaborare cu el. Eu iubesc meseria asta pentru interconectările pe care le aduce. Poți să ai 25 de ani și să joci de la egal la egal cu un actor de 70 sau cu unul care are sub 25 de ani. E un lucru la care țin. Unii oameni care se leagă puternic numai de o generație nu au parte de asta. În spectacolul lui Peter Kerek voi juca din nou alături de Victor Rebengiuc, ceea ce e o plăcere imensă, și de colegul meu de an Gheorghe Ifrim.
Redescoperiți împreună un autor clasic?
De fapt, descoperim un text al unui dramaturg nefrecventat la noi, care mi se pare fantastic. Pentru noi, e un exercițiu superb. Acum se montează mult Cehov, dar există și clasici în textele cărora se vede o latură socială mai puternică și poate că ar fi bine să fie scoasă la lumină. E ca un fel de probă pentru generația mea, care e la un moment destul de îndepărtat de debut. Poate fi o verificare bună.
Apropo de debut, când vă faceți debutul în regie? Știu că ăsta a fost visul dvs.
A fost o poveste veche… Până acum n-am încercat niciodată cu adevărat să fac regie. În momentul ăsta eu cred că, dacă mi se deschid niște drumuri, dacă mi se oferă lucruri interesante, am foarte multe de făcut în actorie și nu mă pot plânge. Pe de altă parte, mi se pare extrem de interesant și de benefic fenomenul ăsta – actorii care încep să facă regie, cu colegii lor actori. Din păcate, în general fenomenul se judecă per total, deși nu e ușor de analizat și de clasificat. Unii o fac din imposibilitatea de a lucra în alt mod, alții o fac strict din interes comercial, alții pentru că sunt într-adevăr interesați să abordeze o anumită problemă. În cazul meu, ultima ar fi singura motivație pentru a mă apropia de regie. Dacă aș avea o idee care să nu-mi dea pace, probabil că aș încerca, dar acum lucrez foarte mult și nu vreau să-mi bat joc de ce am acumulat, să-l mânii pe Dumnezeu, cum se spune. Am posibilitatea de a mă perfecționa sau de a mă provoca actoricește.
Sunteți într-o perioadă bună.
E benefic că există întotdeauna dorința de mai bine. E un efort mare să cauți proiecte care să te intereseze, lucruri care să te scoată din zona confortabilă în care poate că ai intrat, ca actor, în timpul destul de lung în care ai tot făcut lucrurile corect. Nu sunt într-un moment în care să nu mă mai neliniștească soarta mea ca actor. Vreau să fac nu mai mult, ci mai bine și mai interesant și abia acum simt că pot. De-asta caut cu imensă plăcere lucruri provocatoare, cum a fost „Cum am învățat să conduc”, spectacolul lui Eugen Gyemant de la Teatrul de Comedie, după un text mai nou. Se pot întâmpla lucruri interesante.
Până acum au venit lucrurile spre dvs.?
Da. Sunt un om căruia lucrurile i s-au întâmplat. Până la urmă, ideea că te lupți e valabilă aproape pentru orice faci – te lupți și să însemne ceva rolul pe care-l faci, nu? Eu am luptat, cumva, să fac bine ce fac, dar lucrurile au venit ele spre mine de când am terminat facultatea. M-am angajat atunci la Teatrul Bulandra. Am avut oportunități pe care, sunt conștient, nu le are toată lumea. Nu cred însă că un actor care își dorește să se apropie cu seriozitate de meseria asta poate rămâne la infinit invizibil.
Lumea s-a deschis, s-a aglomerat – ceea ce nu are numai părți bune. Acum avem televiziune, avem cinematografie. Știu, de multe ori acolo lucrurile se întâmplă precar și neprofesionist… Dar poți fi etalon de profesionalism într-un spectacol independent aflat în căutarea unui bar care să-l găzduiască sau lucrurile se pot întâmpla absolut neprofesionist într-un spațiu instituționalizat.
Asta e varianta optimistă.
Nu. E varianta funcțională. Lumea s-a deschis, s-a aglomerat – ceea ce nu are numai părți bune. Acum avem televiziune, avem cinematografie. Știu, de multe ori acolo lucrurile se întâmplă precar și neprofesionist… Dar poți fi etalon de profesionalism într-un spectacol independent aflat în căutarea unui bar care să-l găzduiască sau lucrurile se pot întâmpla absolut neprofesionist într-un spațiu instituționalizat. Oportunitățile sunt acum mai multe, dar sunt și mai mulți oameni. E un context în mișcare și nu poți aplica nicio grilă. De exemplu, nu se putea împiedica apariția facultăților de teatru particulare. Libertatea atât de greu dobândită vine la pachet cu așa ceva. Măcar câțiva dintre sutele de absolvenți caută oportunități. E o lume brutală din punctul ăsta de vedere și necinstită uneori, dar, până la urmă, ea nu face decât să funcționeze după regimul, tot brutal, de cerere-ofertă. Se poate nuanța, nu?
Mulți dintre actorii care joacă mai ales teatru se plâng că lumea filmului, atât cât există ea la noi, are ușile închise. E adevărat?
Nu. Eu nu am simțit asta. Debutul meu adevărat s-a petrecut în regia lui Lucian Pintilie, un om care venea din altă lume la momentul acela, dar care avea o istorie de necontestat în teatru, care avea succese legendare la activ – un material cuantificabil atât de căutat acum… Pe-atunci așa-zisul nou val era departe. Iar eu am jucat în filmul lui pur și simplu pentru că m-am dus la casting și am dat probe. Nu am cunoscut alt „sistem” în afară de casting, doar am auzit că ar fi existat. Nu am funcționat altfel. Am dat casting și pentru multe spectacole din Teatrul Bulandra, cu toate că sunt angajat. Așa merg lucrurile. Când vine aici și vrea să monteze ceva, Andrei Șerban face casting și așa fac și alți regizori importanți. Nu e nimic atât de închis pe cât pare nici în teatru, nici în film. Pe de altă parte, e adevărat, există regizori de film de 30-40 de ani pentru care CV-ul impresionant al unui actor de teatru nu înseamnă nimic. Unii nici nu merg la teatru, așa cum nu merg la Ateneu sau la operă, așa cum nici unii actori nu merg la Ateneu sau la operă. Dar în discuțiile cu caracter general oamenii tind să tragă linii groase și trebuie să punem nuanțe. Există regizori de film care iubesc teatrul și merg la spectacole, dar nu-și fac distribuțiile cu actorii pe care-i văd în spectacole care chiar le plac. Există mici diferențe care se adâncesc ulterior, pe care actorii nu le înțeleg sau nu sunt dispuși să le înțeleagă. Există actori care refuză să meargă la casting și cheamă regizorul, posibilul partener de lucru, să vină să-i vadă pe scenă, la teatru, în ideea că nu văd sensul pentru care ar învăța un text de o jumătate de pagină pentru o probă filmată, alături de nu știu câți alți actori. E o atitudine pe care o respect, deși nu cred că e un mod corect de a pune problema, o atitudine care trebuie urmată – dacă X, marele actor, nu se duce la castinguri, atunci nici eu, care sunt la început și-l admir pe X, nu voi merge. Nu știu dacă e o judecată productivă. Din câte cunosc eu, regizorii de film vor să vadă la casting oameni cu care se poate lucra, care răspund la indicații. Un regizor de film reușește să facă un lungmetraj o dată la câțiva ani și, deci, riscă ceva mai mult decât un actor care se duce să dea o probă.
Ce știați despre actorie când ați dat examen de admitere la facultate?
Absolut nimic. Eram doar un avid spectator. Vin dintr-o familie de spectatori fideli, dar nu am elemente artistice în sânge. În liceu mergeam la Teatrul Podul al lui Cătălin Naum, ceea ce a fost extrem de important pentru mine și pentru toți cei care au trecut pe acolo, după care m-am înscris la examenul de admitere la 18 ani și am intrat. Înainde existau mai puține locuri la actorie și, deci, și mai puțin absolvenți. Iar acum se simte, de fapt, o nostalgie nespusă, pe care o resimt. În comunism, pasămite regimul reușea „să aibă grijă” de absolvenții de învățământ superior. Directiva era să nu existe șomeri, să producem ingineri, medici, profesori artiști „câți ne trebuie”, statul păstorea oile ieșite de pe băncile facultăților întru producție, întru o viață socială normală și una de familie asigurată de stat – locuință, rație etc. Există o nostalgie nemărturisită față de asta. Mulți se simt nedreptățiți pentru că termină facultatea și trebuie să se zbată ca să joace într-un bar. Nu spun că e normal așa, dar asta vine la pachet cu lumea în care trăim. E simplu. Peste un an, același om poate să meargă la un casting în Germania sau în Franța și să dea lovitura. Poate că peste un an o să joace la Londra, ca Ana Maria Marinca. Asta s-a câștigat și ăsta-i prețul. Dacă nu s-ar oferi nimic, nu s-ar mai duce oamenii la actorie. E greu, dar nu altfel decât e pentru alte categorii profesionale, mai ales liberale.
Dar pe plan artistic cum e prezentul?
Vântul haosului bate turbat din toate direcțiile, motivat de multe ori tot de precaritatea vieții de zi cu zi. Au apărut așa-numitele proiecte comerciale – ce mult mă amuză sintagma! E caraghios, pentru că teatrul care se joacă pe bilete vândute se poate numi, automat, „comercial”, nu?! Suntem însă într-o derivă cauzată de schimbare, de fapt.
În comunism, pasămite regimul reușea „să aibă grijă” de absolvenții de învățământ superior. Directiva era să nu existe șomeri, să producem ingineri, medici, profesori artiști „câți ne trebuie”, statul păstorea oile ieșite de pe băncile facultăților întru producție, întru o viață socială normală și una de familie asigurată de stat – locuință, rație etc. Există o nostalgie nemărturisită față de asta. Mulți se simt nedreptățiți pentru că termină facultatea și trebuie să se zbată ca să joace într-un bar. Nu spun că e normal așa, dar asta vine la pachet cu lumea în care trăim.
Ne descrieți, pe scurt, acest haos, așa cum se vede el din interior?
Se fac spectacole de-a valma. De multe ori, din păcate, submediocre, care se acoperă cu mantia spectacolului „de public” ca să se motiveze lipsa regiei, grosolănia actorilor, gluma groasă etc. Și totul e semnat cu parafa aplauzelor de la sfârșit, uitând că nici din punct de vedere comercial nu e ceva viabil – dacă spectacolul n-ar fi subvenționat de stat, ar trebui să se susțină exclusiv din biletele vândute și, atunci, poate că n-ar fi „un mare succes”, ci doar un spectacol oarecare. E nevoie de o specializare în toate genurile. Dacă vrem teatru de revistă, trebuie să facem un teatru de revistă mai bun decât cel care se face acum, dacă vrem café-teatru, la fel, dacă vrem one-man show, la fel etc. E nevoie de performanță care să legitimeze genurile și drumurile lor, să-și strângă public. Singura învățătura pe care am tras-o din experiența în televiziune? Oamenii au început să compare produsele noastre cu cele din străinătate.
E inevitabil.
Absolut. Și nu-i interesează că acolo bugetul e cu totul altul, că pregătirea se face altfel, că baza de casting nu e de 50 de actori pentru un rol, ci poate de 500, că echipa are la dispoziție un timp de filmare de patru ori mai mare etc. Comparația se face pur și simplu pentru că ești pe sticlă și omul are posibilitatea să schimbe canalul. Asta o să ordoneze lucrurile. Teatrul de artă și marii performeri pe care încă-i are scena românească își vor găsi locul adevărat. În momentul ăsta unii dintre ei sunt obligați să baleieze de-a valma… Există actori mari care lucrează cu regizori hipermediocri, care-i căpușează, își iau succesul din notorietatea lor. Există regizori buni, cu idei, care nu reușesc să adune ce actori vor ei – li se impune trupa teatrului, care uneori nu susține ideile tânărului regizor… Dacă nu există „biciul” numelui, trupa începe să se răzvrătească și face comentarii pe care nu și le-ar permite, dacă regizorul ar fi un consacrat. Uită că omul, chiar dacă are 25 sau 28 de ani, poate că în ultimii ani s-a pregătit și a citit mult mai mult decât ei. Paradoxal, acuz chiar breasla mea, dar uneori așa mi se pare că stau lucrurile. Dar ăsta este doar punctul de vedere al unui actor care recunoaște că actorii nu sunt întotdeauna atât de deschiși.
Și ce rol joacă publicul în haosul ăsta?
Aici se joacă într-adevăr cartea grea! Sigur că există un gust al publicului, sigur că oamenii nu sunt întotdeauna pregătiți să înțeleagă un lucru anume. Sigur că cineva care vrea succes garantat, un spectacol care „să meargă”, cum se spune, o să se ducă spre zonele mai confortabile. În plus, drumul e mai ușor. Publicul nu se schimbă dacă nu-i arăți lucruri. Am cunoștințe care nu au legătură cu actoria sau cu teatrul. Pot consuma film, de exemplu, „la liber” și în câțiva ani au făcut singuri saltul spre filmul de artă. Sunt oameni pe care i-am cunoscut la cinema la mall, să zicem, dar care în doi-trei ani au ajuns să-mi recomande ei mie filme non-americane, unele greu de digerat, filme de nișă. Există în oameni o chemare spre consum, clar, dar consumul poate determina o evoluție. S-ar putea ca un om căruia mâncarea bună chiar îi spune ceva să înceapă după o vreme să frecventeze restaurante mai selecte sau să gătească feluri mai savante. Iar datoria teatrelor subvenționale e să facă spectacole mai bune, nu spectacole „de succes”. Dacă spectacolele mai bune au succes, partida e câștigată. A crea standarde spectatorilor e cea mai cool chestie posibilă în momentul ăsta. Dacă zece oameni care ți-au văzut munca încep să refuze niște lucruri după aceea, e fantastic. Asta face parte din discuția despre calitate, dar mai ține, de fapt, de aceea despre gust.
Toată lumea judecă, în general, în termeni de bun sau prost.
Așa vorbim și noi, actorii, despre spectacole. E o judecată care mi se pare foarte îngustă. Dar e inevitabil. Adevărul simplu e că, dacă poți crea gust, câștigi. Oamenii vor urmări ce faci, așa cum unii urmăresc tot ce scrie un autor. Libertatea de a alege, pentru consumator, e cel mai frumos lucru cu putință. Poate că spectatorii sunt nemulțumiți de ce e pe scenă și stau amărâți, așteptând să găsească în sfârșit un actor cu care să comunice.
Ați jucat în spectacole în care n-ați crezut?
Da. M-am gândit – poate din slăbiciune – că ar fi bine să încerc tot ce ține de mine. Am învățat să spun „nu” mai târziu decât alții. Am fost și foarte influențat de zicala „vulpea când n-ajunge la struguri zice că sunt acri” și mă suspectam tot timpul de neputință, nu de criterii solide, care s-au decantat în timp. O vreme am trăit sub umbra acestui complex – poate că nu sunt în stare; cine sunt eu, să judec?
Dar sub umbra rutinei ați intrat vreodată?
Da. Rutina face parte din meserie când joci un spectacol de zece ani – adică ai obligația de a găsi prospețime de fiecare dată, de a fi acolo mereu, de a recrea, și nu de a reproduce.
Există seri în care energia spectacolului se păstrează.
După unele spectacole pleci acasă de parcă te-ai fi odihnit. În general, știe orice actor, nu poți dormi două-trei ore după spectacol, oricât de târziu s-ar termina, oricât de obosit ai fost înainte. Nu știu ce înseamnă, dar așa se întâmplă. Probabil ține de energie. Încă un lucru pe care-l știe orice actor: când joci bolnav, simptomele dispar complet în timpul ăla de pe scenă. Probabil că există alt nivel energetic al lucrurilor, altă vibrație.
Dorința mea cea mai mare e să fac lucruri în care să mă arunc cu toată inima, proiecte care să nu mă facă să-mi doresc să fiu în altă parte! Succesul, care nu știu ce înseamnă, te face să te vezi pe tine altfel. Cineva vine și-ți spune: Ai reușit! După care tu rămâi singur și te întrebi: Dumnezeule, ce-a vrut să zică? De aici, întrebări și neliniști imense. Confirmarea valorii nu poate veni decât la tine însuți. Vei ști sigur când ai făcut ceva bine.
În film e la fel?
Nu. E mult mai obositor. O zi de filmare, cu multe duble și schimbări de lumini, te poate năuci complet. E un efort de concentrare mult mai mare, la film componenta tehnică a meseriei fiind mult mai prezentă. Repetitivitatea nu împiedică însă momentele extraordinare de creație. E ca un punct de întâlnire cu viața spirituală pentru cei care practică o religie. Dacă îți faci meseria mecanic și detașat, te mecanicizezi și tu. Alteori se întâmplă ceva cu tine. Unele acțiuni ritualice au o anumită repetitivitate. Ce se întâmpă cu oamenii care fac astfel de acțiuni, de exemplu călugării tibetani? Unele aspecte ale practicii lor pot fi descrise și ca fiind o rutină, nu? Oare de ce se practică o rutină corporală, fizică, acolo unde spiritul trebuie descătușat? M-am întrebat de multe ori. Câteodată corpul se eliberează, jucând, de lucruri de care, altfel, nu se poate elibera. Ce știu cu siguranță e că se întâmplă schimburi la nivel energetic, mai ales în teatru. Unele lucruri pur și simplu au nevoie de un fel de rutină.
Am vorbit despre nevoi, nereguli, rutine. Dar dorințe?
Dorința mea cea mai mare e să fac lucruri în care să mă arunc cu toată inima, proiecte care să nu mă facă să-mi doresc să fiu în altă parte! Succesul, care nu știu ce înseamnă, te face să te vezi pe tine altfel. Cineva vine și-ți spune: Ai reușit! După care tu rămâi singur și te întrebi: Dumnezeule, ce-a vrut să zică? De aici, întrebări și neliniști imense. Confirmarea valorii nu poate veni decât la tine însuți. Vei ști sigur când ai făcut ceva bine.
Print