Sexualitatea mea în artă

Bach.

Rammstein.

0 1 1 2 3 5 8 13 21…

Imaginea corolei unui frasin în bătaia vântului.

Edgar Alan Poe.

Pescuitul.

( ).

“Poate că singura diferenţă dintre mine şi alţi oameni este că eu am cerut mereu mai mult apusului. Culori mai spectaculoase atunci când soarele atinge orizontul. Probabil singurul meu păcat.” Un păcat atât de îngrozitor, încât să te facă să spui că eşti un om rău, care merită se fie pedepsit pentu natura sa malefică. Un păcat care îşi cere pedeapsa. Metafora unei vieţi pline de poftă, dorinţă, neîmplinire, suferinţă, vină şi dezgust. Abia când poţi să spui în cuvinte simple şi frumoase care este păcatul tău, eşti liber şi egal cu tine însuţi. Ai puterea de a împărtăşi unui străin, la o ceaşcă de ceai, povestea vieţii acestui om rău.

Instinctul primar mai există în forma sa pură doar în cei pe care astăzi îi categorisim în spatele bolilor mintale cu nume sonore şi manifestări înspăimântătoare. Măştile sociale şi convenienţele de tot felul, rolul asumat într-un mecanism infernal al civilizaţiei şi imperativul de a exista în limitele impuse de o libertate care se termină exact acolo unde începe cea a tuturor celorlalţi au pus botniţă animalului din om, l-au castrat de orice urmă de organicitate şi au ucis din faşă spiritul de supravieţuire originar. Trăim cuminţi bucăţica noastră din viaţa comună subordonată fricii de a fi altfel. Anihilăm cu capul plecat orice izbucnire spontană a viului din noi ori de câte ori e în pericol poziţia obţinută cu conştiinciozitate în ierarhia bine pusă la punct a vieţilor la indigo. Cei mai mulţi nici nu îndrăznesc să privească apusul, iar cei care o fac se mulţumesc cu el aşa cum e. Câţi ar avea curajul să îi pretindă culori mai spectaculoase?

Lars von Trier a făcut-o mereu. Iar cu noul său film “Nymphomaniac. vol. 1” a demonstrat că există artă mai spectaculoasă decât culorile unui apus. Ne obligă şi pe noi să ne întrebăm dacă suntem într-adevăr atât de corecţi, egali, monotoni şi îmblânziţi precum ne pretindem a fi. Povestea lui Joe cea care întreţine relaţii sexuale cu 10 bărbaţi pe zi este grotescă şi dezgustătoare pentru oricine se consideră a fi un om respectabil. Nu e nimic nobil, nici măcar decent, în înşiruirea de episoade pline de conţinut grafic explicit şi moralitate îndoielnică în ochii celor care duc o viaţă cum se cade, redusă la absurdul de a fi cine vor ceilalţi. Joe, nimfomana lui von Trier, se află în purgatoriu în faţa unui conlocutor docil, dornic să înţeleagă. Are atâta lumină în ochi, încât e imposibil să o crezi pe cuvânt atunci când spune: “Sunt un om rău”. E atâta linişte în spatele poveştilor ei, narate cu detaşarea celei care a văzut şi a făcut totul, încât aproape că o invidiezi. Iar povestea începe simplu, de la un cârlig de pescuit cu momeală înfipt în perete.

Umorul şi lejeritatea care compun fiecare capitol al acestei odisei sunt adevărata dovadă de măiestrie a regizorului. Nimic din încrâncenarea din “Antichrist”, nimic din aerul sofisticat şi forţat din “Melancholia”. Şi tocmai din acest motiv “Nymphomaniac” e capodopera, iar celelalte, treptele pe care Lars von Trier a urcat către ea. Asocierile dintre întâmplările crude din viaţa lui Joe cu natura, ştiinţa şi arta sunt dovada unei imaginaţii uluitoare. Imaginea frunzişului bogat al frasinului sau a unei lacrimi care curge nu pe obraz, ci pe picior, sunt atât de puternice, încât nici nu îţi mai pasă de scenele de sex explicit. Detaliile sunt copleşitoare – un deget care tremură atunci când mângâie un obraz, o buză subţiată, un ochi înlăcrimat, un gât încordat, o şosetă căzută pe picior, un pantof, o frunză… mici indicaţii de cod care compun adevărata poezie a acestui tobogan de senzaţii puternice.

Emoţia creată de acest film este atent controlată. Eşti dus de mână, tu, omul îmblânzit şi ascultător, de către această forţă a naturii supusă doar de dorinţa plenară. Prin satisfacţia ei carnală tu eşti satisfăcut intelectual, tocmai pentru că miza nu este una erotică, ci cerebrală. Nu este un film cu sex despre sex. Revelaţiile estetice şi modul în care eşti condus către întâlnirea cu propriile frici, păcate şi abisuri atât de bine camuflate în spatele “omeniei” compun o polifonie de emoţii reci. Simţi că ai descoperit ceva şi ai ajuns cu un pas mai aproape de un adevăr pe care nici măcar nu ştiai că îl cauţi. Nu ştii exact ce şi, poate pentru prima dată după mult timp, ai nevoie să te deconectezi de la viaţa ta cea atât de plină de alţii şi să petreci timp în afara timpului creat de aceiaşi alţii. Tu cu tine. “Nymhomaniac” nu este un film pentru alţii. Nici pentru toţi, evident.

Dincolo de orice performanţă actoricească (şi nu sunt puţine), marele pariu câştigat de Lars von Trier este că a realizat un film despre iubire, negând de la început conceptul de iubire. Printre replici, imagini şi sonorităţi, abia intuită, e iubirea de natură; iubirea de tine însuţi. Aşa cum eşti. Păcătos şi rău. Fără ea totul ar fi de prisos. Chiar dacă motto-ul ne spune clar “Forget about love”. Sau poate tocmai de aceea. Iar replica “Iubirea e doar dorinţă la care se adaugă gelozie” spune exact acest lucru. Poate nu la o primă vedere.

“Nymphomaniac. vol. 1” te face să pretinzi mai mult. Dacă nu de la apus, atunci de la tine însuţi. În aşteptarea părţii a doua e timp pentru a picta de unul singur acele culori spectaculoase.