Nu fac parte dintre fericiţii care au văzut în 1990 „Trilogia antică” la Teatrul Naţional din Bucureşti. Dar am auzit despre ea atâtea poveşti cât să mă facă să regret că nu m-am născut cu câţiva ani mai devreme. Când am făcut ancheta despre cel mai bun spectacol al ultimelor două decenii, iar răspunsul constant al intervievaţilor a fost aceeaşi „Trilogie antică”, amestecul de frustrare şi curiozitate a crescut şi mai tare, odată cu sentimentul că am pierdut ceva irecuperabil. Şi, cumva, sentimentul există şi acum, dar e diferit, după „Troienele” montat de Andrei Şerban la Opera Naţională din Iaşi.
La puţin timp după ce văzusem acolo premiera cu „Indiile galante”, am plecat din nou la Iaşi nu cu sentimentul că mă voi întâlni cu ceea ce am pierdut în ’90, ci, mai degrabă, cu o curiozitate rece. Să văd refăcut, după douăzeci de ani în România şi după aproape patruzeci de ani de la premiera din America, acel spectacol care a făcut istorie. Să înţeleg cum şi de ce „Trilogia antică” a putut rezista aproape jumătate de secol, refăcut, în diverse locuri din lume şi cu diverşi artişti, în această formulă propusă de Andrei Şerban. Fără să fi cunoscut celelalte montări decât din citite/ auzite, mă aşteptam (nu ştiu de ce) să întrezăresc în spatele spectacolului un fel de reţetă. Am ajuns la Iaşi şi am prins finalul ultimei repetiţii dinaintea premierei. În sala minunată a Teatrului din Iaşi, am ascultat câteva minute nişte bucăţi cântate, am prins câteva scene frumoase, lumini, costume impresionante şi deja îmi făcusem o idee despre ce aveam să văd. Din nou, regretul că n-am apucat să văd sfârşitul Troiei în acele costume cenuşii, în anul de după Revoluţie, când cucerirea aheilor avea alte sensuri şi emoţiile lumii de afară şi ale Pieţei Universităţii făceau ca forţa teatrului să capete alte dimensiuni. Desigur, costumele de acum ale Doinei Levintza sunt minunate, sala renovată de curând, aşa cum spuneam, o splendoare, dar fără să le fi văzut aşa vreodată, mi-era dor de coridoarele labirintice ale Naţionalului din Bucureşti (care vor fi şi ele în curând istorie…), luminate de făcliile soldaţilor care vin să le ia pe femeile troiene şi să le ducă spre o nouă civilizaţie.
Şi înainte să înceapă „Troienele” eu ştiam deja cam ce urma să văd… Eroare maximă! Spectacolul de la Opera din Iaşi avea să fie una dintre cele mai intense experienţe teatrale şi, cel mai important, cu o energie proprie, chinuitor de „aici şi acum”, demonstrând într-un fel poetic şi matematic în acelaşi timp că povestea lui Euripide este vie. Şi că se poate, la început de secol 21, să o trăieşti efectiv, nu să te raportezi la ea ca la un obiect de muzeu pe care-l admiri cu distanţa culturală pe care mileniile au aşezat-o între noi şi lumea Greciei antice. Că limba greacă, în acea muzică /incantaţie creată de Elisabeth Swados, are o vrajă care trece dincolo de timp şi de sensuri.
Textul de faţă nu-şi propune să fie o cronică a spectacolului de la Opera din Iaşi, nu voi vorbi despre interpretare (deşi întreaga echipă a fost extraordinară), nici despre felul cum este conceput din punct de vedere regizoral sau coregrafic. E mai degrabă o încercare de a evoca o experienţă personală atunci când te trezeşti faţă în faţă cu misterul în teatru. Lucru destul de rar şi considerat desuet în epoca noastră, în care teatrul caută rar experienţa catharsisului.
Publicul destul de eterogen din foaierul teatrului din Iaşi este întâi avertizat de vocea lui Andrei Şerban că va fi invitat nu în sală, ci undeva în culise, pe coridoarele din spatele scenei, unde va începe spectacolul. Soldaţii ahei direcţionează spectatorii la început uşor amuzaţi de ideea că vor lua parte la ceva inedit, dar curând, spaţiul devine îngust, muzica începe, energia care se transmite împreună cu ritmurile se amestecă tot mai mult cu întunericul, cu energia celui de lângă tine şi atmosfera se schimbă. Treptat, în înghesuiala neagră din jur, fiecare caută să vadă mai mult şi mai bine, dar sunetele şi muzica sunt din ce în ce mai puternice, costumele strălucitoare dau impresia unei procesiuni din ce în ce mai stranii, la care fiecare spectator – unii evident fără voie – începe să ia parte. Această energie a publicului ce devine parte din spectacol, o masă de oameni care încep să respire în acelaşi ritm cu ritmurile Troiei care s-a prăbuşit, ale unei civilizaţii ce moare şi la sfârşitul căreia ei sunt martori, este, probabil, „cheia” misterului acestui spectacol. El, se pare, are acelaşi efect în orice timp şi în orice spaţiu.
În spatele scenei, pe trei structuri de lemn aşezate în formă de U, ca un fel de tribune, publicul vede, simte şi ia parte la toată tragedia femeilor din Troia. Hecuba, Cassandra, Andromaca şi Elena, în cuvinte pe care nimeni din cei prezenţi nu le putea înţelege, dar pe care cu toţii le simţeam, la lumina făcliilor, printre ritmuri, sunete şi incantaţii, retrăiesc întreaga poveste, veche de când lumea, a uciderii unei lumi. Sunt ultimele reprezentante ale vechii Troie. Cu ele se sfârşeşte o epocă, iar suferinţa lor este temelia unui nou început. Tensiunea creşte în micul spaţiu în acele minute sau zeci de minute cât se întâmplă totul, când soldaţii creează pârtii prin mijlocul spectatorilor, iar Elena este violată la un metru de tine, într-o scenă cutremurătoare, şi locul se transformă în infern. Lângă mine, unei fete i se face rău şi vrea să iasă, mă uit în jur şi văd că zâmbetele îngheţaseră pe buze, un sentiment de claustrofobie în aşa fel dozat de Andrei Şerban, încât magia să funcţioneze se insinuează tot mai puternic. Odată cu ritmul în crescendo, odată cu vocile puternice şi limpezi care cântă minunat şi te fură, te fac să simţi energia ritualului, căruia nu i te poţi sustrage, pulsul creşte ameţitor, Andromaca îşi spală copilul cu gesturi ritualice şi ştii că-l pregăteşte de moarte, Hecuba intonează cuvinte neînţelese, iar ţipetele Elenei ridică tensiunea până la punctul în care simţi că se apropie o explozie. Infernul fierbe din ce în ce mai tare, trăieşti şi retrăieşti groaza sfârşitului lumii, până când simţi că aerul a dispărut, că lumina s-a stins şi că ai nevoie şi de aer şi de lumină…
Şi atunci, încet, cortina se ridică şi lasă la vedere sala roşie care se luminează încet. Lumină şi aer. Lupta şi chinul s-au sfârşit, lăsând în urmă un fel de linişte a morţii şi a înfrângerii, un amestec de ireversibil şi inexorabil, o înţelegere de alt ordin a faptului că începutul înseamnă sfârşit şi sfârşitul înseamnă început.
Ultima parte, cea în care spectatorii coboară de pe scenă şi se aşază în sală, urmărind şi trăind în acelaşi timp înfrângerea la care au luat parte, înfrângerea unei civilizaţii care este în acelaşi timp a lor şi la care (totuşi) iau parte ca spectatori (vă sună cunoscut?!), se presupune un fel de împăcare/ înţelegere/ acceptare a destinului. „Furtuna” se potoleşte, învinşii îşi acceptă soarta şi merg mai departe spre o altă lume. Există un moment de tăcere absolută, o tăcere tăioasă şi limpede, ca un fel de clipă suspendată în care timpul înghite ultimele rămăşiţe ale Troiei, face curat şi deschide drum spre altceva. Şi sala toată, în clipa prelungită de tăcere, nu respiră, nu aplaudă, aşteaptă… Când vasul porneşte în larg, cu acea mişcare liniştită şi lină, timpul şi-a reintrat „în matcă” şi peste sală pluteşte energia unui nou început.
Dacă spectacolul de la Iaşi este în vreun fel oglinda lumii noastre, aşa cum cel din ’90 era cu siguranţă oglinda acelui moment în care minerii aşteptau la uşa teatrului, iar comunismul încă îşi trăia agonia? Da, cu siguranţă este. Şi încă într-un mod mult mai subtil. Este aproape profetic spectacolul unui sfârşit de civilizaţie la început de mileniu, în care costumele strălucitoare îşi au locul mai mult ca oricând. Această nouă montare este, poate, mai puţin legată de lumea exterioară – deşi Andrei Şerban spunea chiar în seara premierei că e puternic ancorată în realitatea politică a României – şi mai mult de acel „sfârşit de civilizaţie” pe care omul modern îl trăieşte agonizând în el însuşi, prevestind alţi zori…
Print
O cronică inteligentă. Bravo!