Emoţie în stare pură! Mişcare, gest, sunet, într-un sincretism desăvârşit, realizat în tehnica statuilor vivante. Totul lucrat în filigran. Romeo şi Julieta la Teatrul MASCA este un poem vizual pe care Mihai Mălaimare l-a creat pentru spectatorii acestei Românii aproape de nerecunoscut. Răul pare a domni în lume, iar în epoci se schimbă doar forma pe care o ia. Asemenea par a fi, asemenea sunt Verona atunci, România acum, orice altă cetate din orice alt timp… De la disperare la revoltă şi înapoi la disperare: „Strigătul lui Edvard Munch a însemnat enorm pentru mine, m-a urmărit din prima clipă în care l-am văzut, aşa cum a făcut-o şi o face în continuare Scribul. Strigătul locuitorilor Veronei, strigătul celor doi îndrăgostiţi sortiţi pieirii de către o lume nesimţitoare şi incapabilă să vibreze la frumos, strigătul mut al lui Lorenzo, strigătul unei planete care îşi plimbă durerea prin infinitul Cosmosului ca pe un mesaj codificat se regăsesc în tulburatoarea imagine a pictorului, iar eu am încercat să îl propun spectacolului, multiplicat prin prezenta Corului.” – mărturiseşte autorul acestui spectacol inedit. Este un demers care, fără cuvinte, îl face pe spectator să-şi aproprieze în mod miraculos suflul metafizic al lui Shakespeare. Traduttore, tradittore! Câte dintre variantele multilingvistice ale celebrei piese a lui Shakespeare – despre care se spune că a fost scrisă în 1591 – este cea mai apropiată de intenţia Marelui Will? În ceea ce mă priveşte, îndrăznesc să spun că aceasta, care a avut premiera pe 8 martie la Teatrul MASCA din Militarii Bucureştilor, dovedeşte, prin mai ales reacţia chimică a publicului, că are cel mai mare grad de adecvare la Shakespeare.
Empatie. Emoţie până la calcinare. Şi catharsis. Chiar dacă nu ştim să le spunem pe nume, le simţim. M-am uitat la reacţia tinerilor din jurul meu. Mulţi elevi şi studenţi, între care şi fiul meu de aproape 16 ani pentru care depun mărturie că nu ştie ce înseamnă nici empatie, nici catharsis: aproape că nu mai respirau, rămăseseră statui deloc vivante, doar cu lacrimi în ochi. Cred că doar cine nu se poate îndrăgosti, cine nu poate iubi, cine rămâne indiferent la mizeria socială, catalogând-o drept o realitate în care trebuie să te descurci, nu plânge – la propriu! – aplaudând acest spectacol, pe actorii şi pe studenţii actori din anul I ai Facultăţii de Arte „Geo Saizescu” – Universitatea Hyperion, clasa profesorului Mihai Mălaimare. Care spune: „Performanţa actorilor care fac parte din Cor este extraordinară, fiindcă trebuie sa ajungă la imaginea din tabloul lui Munch prin mişcare continuă, invizibilă publicului, pe durata a 12 minute. Din câte ştiu, aşa ceva nu a făcut nimeni în lume. Acaparat de senzaţionala scenă de duel din faţa sa, publicul nu va vedea cu siguranţă această transformare, dar sunt convins că măcar un singur om va veni la spectacol cu gândul să fie părtaş acestei stranii şi incredibile performanţe, cu atât mai mult cu cât la ea s-au înhămat tineri care acum încearcă să înţeleagă ceva din asprul drum al devenirii ca actor. Studenţi capabili de o performanţă mondială! Romeo şi Julieta, acest spectacol unic, merită aşa ceva.” În acest spectacol, studenţii fac cu mult mai mult: au învăţat tehnica statuilor vivante şi, înainte de toate, se străduiesc să înveţe cum se pătrunde în inima personajului.
Deşi în cazul acestui spectacol putem vorbi de o performanţă tehnică, trebuie spus că performanţa tehnică este doar vehiculul – perfect! – pentru ceea ce Romeo şi Julieta la Teatrul MASCA aduce în minte inimă şi suflet. Lipseşte Scena… Balconului. Impardonabil pentru cei cărora orizontul de aşteptare le este limitat la „fabulă”, vorba lui Vladimir Propp (cine o fi şi ăsta…). Intenţia realizatorilor nu cred să fi fost de a le fi frustrat acestora aşteptarea, mai ales că, înainte de a intra în sală – ca la fiecare premieră a Teatrului MASCA – cei prezenţi sunt invitaţi să asiste la Spectacolul de Două Minute: Teatru de Animaţie. Şi am asistat tocmai la Scena Balconului, cu trandafir şi fluturi, într-o zbatere de aripi şi interioară, numai bună să pregătească terenul pentru ce va urma…
Trandafirul este prezent în conştiinţa noastră de la prima până la ultima scenă. Este, aşa cum ni-l oferă Shakespeare, un simbol – „Un trandafir, oricum îi spui…” – pe care autorul spectacolului îl recodifică astfel: „Spirala apariţiei trandafirului s-a impus de la sine, el trece prin spectacol ca o dâră de foc, de sânge, ca o tristeţe imposibil de stăpânit. Pornisem iniţial de la povestea extraordinară a lui Borges, Roza lui Paracelsus, dar, pe parcurs nu am mai fost interesat de ea, ci doar de trandafir ca un fel de fir al Ariadnei într-o poveste în care se moare cumplit, se moare continuu, se moare gratuit, se moare în dispreţul vieţii şi al iubirii. Trandafirul meu plânge continuu, şi în prima scenă, şi în ultima, şi chiar şi atunci când, pentru o fracţiune de secundă ar fi putut plânge de fericire în mâinile celei mai fericite mirese din lume, Julieta. Trandafirul meu ştie însă că este sortit să vorbească despre moarte şi durere și o face strângându-şi petalele arse în jurul unei lacrimi de speranţă.” Totuşi… Scena Balconului există. Fără balcon, fără Romeo privind în raccourci. În ceea ce ar trebui să ne imaginăm că este piaţa publică mărginită de grădina Capuletilor, Benvolio şi Mercutio asistă la jocul inocent al celor doi, căruia ei îi pun capăt trăgându-l pe Romeo afară din scenă: „Romeo!”, „Julieta!” – se strigă cei doi îndrăgostiţi pe nume. Cu aceeaşi intensitate a versului nerostit: „Romeo – E viaţa mea ce m-ar striga pe nume!/ Ce argintiu de dulce sună glasul/ Iubirii, noaptea, în auzul celui/ Ce-ascultă dulcea-i muzică… // Julieta – Romeo! // Romeo – Iubito!” Protagoniştii, Robert Poiană şi Cristina Panait, reuşesc, pe parcursul întregului spectacol, să fie, cu inocenţă, flacără. Amintind ca respiraţie transparentă, mutatis mutandis, de Leonard Whiting şi Olivia Hussey, protagoniştii lui Zeffirelli, din 1968. Şi cu o observaţie, tandru-amuzată din parte-mi: grimasele lui Robert Poiană m-au dus cu gândul la personajele animate manga (şi asta-i de bine!).
Spectacolul începe cu un flash-back: Părintele Lorenzo – actorul Mihai Mălaimare, singur în chilie, priveşte cu tristeţe trandafirul pe care l-a încredinţat spre păstrare, la căsătoria lor, lui Romeo şi Julietei (excelentă ideea de a prezenta în caietul-program un sinopsis al celor 12 scene la care vom asista). Epilogul (fără a fi numit astfel) este susţinut, peste mai bine de patru veacuri, în haine de stradă, de Mihai Mălaimare, cetăţean al României de azi. Uimit, disperat, revoltat, „sătul de toate”, el a ales să spună, cu şoaptă amară Sonetul 66: „Trăim aici în România nişte vremuri cumplite, nişte vremuri în care nimeni nu este capabil să depăşească limitele mahalalei, nimeni nu creează, nimeni nu pare a gândi pozitiv, creator, constructiv. Oamenii sunt gata să sară la bătaie din te miri ce, înjurătura ţine loc de salut, invidia depăşeste cotele de alarmă, un popor se vede redus la dimensiunile unei populaţii incapabile să-şi găsească drumul, locul în familia europeană.” Este, cu adevărat, o lume de lut moale, o lume despiritualizată. Şi, în plus, regizorul aduce argumentul îndepărtării în timp a oamenilor şi întâmplărilor la care suntem martori. Pentru aceasta a renunţat la mişcarea întreruptă folosită în majoritatea spectacolelor de stil: „Tocul este profund, invizibil în exterior, dar extrem de puternic în interior, cu o rezonanţă teribilă, capabil să stoarcă din psihicul actorului stări de o forţă incredibilă. (…) Se îmbină foarte bine cu mişcarea în relanti şi cu întoarcerile în jurul axului, iar atunci când toate aceste tehnici se regăsesc într-o singură secvenţă tragismul, dramatismul expresiei sunt inegalabile.” Şi, legat de mecanica mişcării, mărturisesc că fiul meu a fost cel care a observat primul deplasarea personajelor (mai ales în Scena Balului) ca pe o tablă de şah: oameni acţionând ca nişte marionete ale căror sfori sunt trase de Răul dominator – „Şi Rău-i sus, iar Binele-n robie”, spune Shakespeare în Sonetul 66. Luna, simbolul îndrăgostiţilor, cea care are, pentru fiecare tresărire de sentiment, mereu alt chip – imaginat de scenograful Puiu Antemir –, în Scena Balului se multiplică într-un ciorchine de Luni. Să fie oare câte una pentru fiecare dintre cei prezenţi? Aşa cum şi oglinzile reflectă, de fiecare dată, altă imagine? O altă realitate? O poveste menită să străbată veacurile?
O poveste augmentată de Gabriel Basarabescu printr-o muzică în care elementele simfonice se îmbină cu formule pop-rock, gravă uneori, ironic alteori, susţinând însă perfect acţiunea exterioară şi, în acelaşi timp, sfâşierea protagoniştilor.
Personajele străbat veacurile în costumele fastuoase concepute de Sanda Mitache. Măştile sunt groteşti, care ascund sau nu chipul, dar dezvăluie caracterul. Întreaga distribuţie se cuvine aplaudată, pentru fiecare măcar câteva cuvinte de apreciere. Teatrul MASCA este însă o echipă. Talent şi muncă asiduă. Originalitate şi performanţă. Dar pentru mine desăvârşirea unui demers scenic contează numai în măsura în care devine instrumentul capabil să trezescă emoţia. Emoţia, cu majusculă. Ca Binele să fie sus, iar Răul în robie…
Teatrul Masca
„Romeo și Julieta”, de W. Shakespeare
Regia şi scenariul: Mihai Mălaimare
Asistent regie : Valentin Mihalache
Scenografie: Puiu Antemir
Costume: Sanda Mitache
Muzica: Gabriel Bassarabescu
Coregrafia: Mirela Simniceanu
Lupte Scenice: Ioan Albu
Distributie:
Romeo – Robert Poiană
Julieta – Cristina Panait
Lord Capulet – Eugen Cristea
Lady Capulet – Haricleea Bădescu
Montague – Nicolae Pungă
Lady Montague – Ioana Rufu
Benvelio – Alexandru Floroiu
Mercuţio – Maximmilian Nugnes
Ducele – Valentin Mihalache
Lorenzo – Mihai Mălaimare
Thybalt – Aurel Sandu
Paris – Eugen Fetescu
Doica – Alina Crăiţă
Spiţerul – Cosmin Creţu
Corul: Andreea Corneanu, Virginia Vasilache, Sabina Mitrea, Maria Panţoianu, Florentina Panait, Andreea Petcu, Amalia Popa, Alex Robu, Cazara Pănulescu, Mladinovici Crăiţă, Daniel Niţoi.
Print