Lângă Hala Traian, pe strada Vişnilor, îşi are sediul Societatea Antroposofică din România – Rudolf Steiner. Într-o clădire elegantă, recent renovată, în care au loc diverse activităţi pedagogice, educaţia fiind unul dintre obiectivele organizaţiei, şedinţe de lectură şi cursuri. Din când în când, o sală spaţioasă de la etaj, dotată tehnic pentru reprezentaţii de teatru, găzduieşte spectacole produse de Teatrul Logos, condus de regizorul Oswald Gayer, întors în România în anii 2000, după un periplu artistic în Germania şi Elveţia.
Acolo am descins şi noi într-o duminică liniştită de mai, curioşi să descoperim o trupă de teatru despre care se aude şi care se regăseşte în programele unor festivaluri din ţară, o trupă care, începând de anul acesta, va susţine reprezentaţii la Sala Dalles. Mai întâi, am dat de o curte în care aşteptau câţiva spectatori, de toate vârstele, care păreau obişnuiţi ai locului. Am urcat la etaj, pe o scară pe care erau presărate elemente de costum şi decor, am dat de un menestrel, apoi am intrat în sală. Un spaţiu numai bun pentru spectacole neconvenţionale şi experimente, în care zona rezervată publicului nu este delimitată de spaţiul de joc. Spectatorii să fi fost vreo 50 la număr, aşezaţi pe câte două rânduri, de o parte şi de alta a „scenei”, care s-a animat brusc, umplându-se cu personajele pitoreşti, la propriu şi la figurat, din „A douăsprezecea noapte”, feerie shakespeariană destul de rar montată în România.
Şi, mai bine de două ore, am asistat la un spectacol ce aminteşte montările studenţeşti, cu calităţile şi defectele implicite. Pe de o parte, se simte o energie a interpretării, o strădanie vizibilă a tinerilor actori, dornici să fie pe scenă, un potenţial care are nevoie să fie scos la lumină. Pe de altă parte, trebuie spus că spectacolul în sine rezistă în special prin prestaţia interpreţilor, chiar dacă imperfectă şi inegală, şi nu printr-un proiect regizoral accesibil spectatorilor. Unul dintre motive este, se înţelege, dificultatea însăşi a piesei, care îi cere coordonatorului de scenă să acorde aceeaşi atenţie tuturor componentelor spectacolelor şi să le unească într-un tot nu cu sens, ci cu sensuri, într-un construct în care să aibă loc băşcălia, mizantropia şi tristeţea, precum şi multe alte chipuri ale firii omeneşti, ale dragostei şi ale sorţii. Se ştie că, pentru a monta „A douăsprezecea noapte”, trebuie să fii nu atât un hermeneut, ci un organizator de energii, capabil să uneşti piese nenumărate într-un puzzle complicat. Lumea magică din piesă, scriere bogată în elemente oculte pe care profanii nu pot decât să le ghicească şi într-o poezie pe care regizorul a ales să o elimine în favoarea dimensiunii comice, a prins chip fragmentar, cu siguranţă şi pentru că a fost prima reprezentaţie cu public a spectacolului.
Alegând sugestii minime de decor şi punând la lucru imaginaţia publicului, regizorul a trasat pe scenă mai multe lumi, fără însă a descâlci până la capăt contururile unei Ilirii imaginare, univers insular care descătuşează energii imateriale, travestiuri şi amoruri şi giumbuşlucruri care amintesc de teatrul medieval. De altfel, ceata lui Sir Toby (Bogdan Diţă) este una dintre prezenţele cel mai bine conturate pe scenă. Scenele de grup funcţionează bine, iar grupul vesel convinge graţie unui joc vizibil implicat şi a unei mobilităţi necesare. Cu alte cuvinte, ceata pusă pe şotii joacă verosimil, în limitele trasate de personaje, găsind zona de echilibu dintre excentric şi simplu.
Scenele pline de umor au alternat într-un ritm care ar fi avut nevoie şi de clipe de tăcere cu scene atingând la suprafaţă fiorul dramatic ce creşte dintr-un umor cu două feţe. De exemplu, Malvolio (Alexandru Sabău) şi Olivia (Iulia Nistor), victime ale unei farse şi cosmice, şi telurice, stabilesc o relaţie crucială în piesă, aici construită numai pe latura ei comică. Dacă regizorul ar fi reprezentat şi contraponderea ei, interpretările celor doi actori, al căror potenţial este vizibil pentru oricine, ar fi avut câteva nuanţe în plus. Viola (Ioana Fărcăşanu) are parte de o interpretare ce redă ceva din farmecul şi dualitatea personajului, care ar fi meritat ceva mai multă atenţie, în relaţia pe care o stabileşte cu ducele actriţa lăsând la vedere un potenţial ce aşteaptă să fie explorat şi exploatat. De menţionat că, într-un spectacol corect susţinut de muzică, în care dialogul este rar întrerupt de monolog, momentele de tăcere ar fi jucat un rol-cheie şi ar fi „spus” cu mai multă forţă cugetările-dulci amare din piesă şi povestea fiecărui personaj în parte.
Bufonul (Marius Blaj), Contele Orsino (Dan Bălăşoiu), Maria (Mihaela Drăgan), Sir Andrew (Alexandru Ceplinski), Sebastian (Massimilliano Nugnes), Antonio (Marian Simion) şi Curio (Ilinca Matei) se arată într-un spectacol jucăuş, de profesionişti aflaţi la început de drum. Dincolo de astfel de consideraţii, rămâne încă un fapt în sine pozitiv: deschiderea unei săli de teatru în sediul unei organizaţii cu un public al ei, care se poate transforma într-o comunitate, fenomen care teatrului din România încă îi lipseşte. Iar pentru asta, regizorul Oswald Gayer, iniţiatorul proiectului, merită toată consideraţia.
Print
Ce frumos.
Am scris in alta parte ca printre primele amintiri din teatrele bucurestene sunt A douasprezecea noapte (Caramitru in rolul Bufonului si Ogasanu in Malvolio) apoi Tineri casatoriti cauta camera (cu Caramitru si sotia dansului, doamna Michaela) si….dupa un timp “Nu suntem ingeri” de Paul Ioachim la T MIc cu dl Codrescu in rolul tatalui si Dan Condurache & Mihai “Misu” Dinvale proaspeti stagiari sau intrati in Bucuresti poate dupa stagiul de la T Tineretului din P Neamt.
M-as mai lungi la vorbe cu voi, dragilor si rabdatorilor, dar poate am si eu dreptul aa un pahar cu lapte.
“Paharul de sifon” l-am vazut @ T Mic, cu dl Dinica (altul decat marele nenea Gigi din TNB) si doamna Poldi. In drum spre casa, in trenul accel Buc N- Constanta i-am reintalnit, dansi plecau sa joace pe litoral iar eu terminasem sesiune ade examene la IPB. Ambii actori i-am perceput instantaneu ca fiind oameni de un bun simt nemasurat iar dl Niki Dinica avea verigheta scoasa de pe deget si o purta in loc de pandantiv pe lantul de aur.
Hai sa va uimesc , hai sa scriu ceva care si mie mi-ar place sa aud spus de unul, cineva cu priza la public, gen Horatieu Malaele sau dl Eusebiu Stefanescu, socrul Emiliei Popescu: se spune ca familia/casatoria ar trebui sa fie Raiul domestic; in atare conditii, verigheta dlui Niki Dinica era ceea ce este cruciulita de aur pe care crestinii botezati o poarta la vedere; sau dimpotriva , adica ascunsa de privirile celorlalti
Gata tac. V-a placut?
Cu pretuire pt linistea dvs si urandu-va….sa va impliniti visurile*.
PS ….hei ce ploua pe afara,
daca ma loveste inspiratia
va mai yorick-ez si in alta seara !?
PPS cu studentii teatrologi cronicari/intervievatori & postaci in Yorick.ro se poate comunica via mesaj privat sau trebuie sa ma adresez dnei Redactor Sef?
As fi curios….., nu nu as fi ! ci sunt curios ce materii se invata in anul intai, apoi in anul doi si in cele din urma in anul trei………La chestia asta cred ca pot oferi un weekend la Marea Neagra, asa dupa modelul din 2010 cand o fata din CLuj a venit sa PR-izeze un festival de jazz in Grenn Hours si s-a interesat ea in paralel despre un posibil/dorit transfer la Regie Teatru in UNATC. Apropiindu-se 1 Mai i-am spus/propus lui Lacra: auzi fata, mama mea e singura, asa ca daca nu te primesc aia la hotel poti sta la dansa fara probleme.
PPPS se spune ca Clint Eastwood este un om deosebit de ambitios si intr-o zi i s-a nazarit sa fie primar in localitatea de care apartinea cu domiciliul (sic!) Desi era actor de film s-a apucat sa invete administratie publica etc etc (cam ce se face in SNSPA de exemplu). Apoi s-a prezentat la alegeri si a castigat postul de primar. Nimic nou sub Soare
E una din cele mai grele piese ale lui Shakespeare, asa ca apreciez curajul. O sa vin categoric s-o vad.
@ Iulian TANASE
Sunteti/esti realizatorul de emisiune candva duminicala de la Guerilla? Poet, publicist, calator etc etc
in asteptarea raspunsului,
F.C.
@Filip CRISAN
Nu, doar coincidenţă de nume.
@ Iulian TANASE
Po’ sa fac o marturisire? Mie FURTUNA mi s-a parut grea, grea rau de tot.
Sambata ma dusesem pregatit sa vad ce directie de scena a dat dl V I FRUNZA si am ajuns/”nimerit” la Familia TOT. Poate a fost mai bine asa, fiindca s-a cimentat apropierea intregii mele familii de opera regizorului mentionat. Spun asta cu satisfactie deoarece la Ingeri in America, am intrat in sala multi si ne-am reintalnit a doua zi…cam putini. Era in sala insa dna Ioana Ieronim, cea care a tradus textul si a netezit intelegerea aluziilor de tot felul. Cred ca altfel nici nu s-ar fi putut, judecand dupa cascada de aplauze de la final. Ingerii i-am vazut impreuna cu “coleaga de camera” iar la Perestroika am reintalnit o profa de engleza cu care fusesem in tabara la Piatra Arsa. Ati ghicit ca vorbesc de 1985/1986 cam atunci cand se petrece actiunea din piesa.
Azi vreau sa fiu concis, asa ca urez dnei Ionescu sa aiba rabdare , bunavointa si ….et caetera.
Ma mut in email sa vad ce palme ori posete mi-oi lua in cap (cum s-ar traduce asta oare din romana in engleza?!?) sau poate dimpotriva pt ca am felicitat-o oarecum direct via mail.yahoo
Spun public LMA celor doi sarbatoriti ai zilei, ambii ingineri la baza si ulterior licentiati in studii juridice.
Gata tac.
PS Aseara in Godot, spre finalul jam session-ului Claudiu Istodor a plecat insotit de un baiat cu barba. Ma bag eu in seama cu ei si intreb: :”sper ca nu esti Andrei Grosu?” El raspunde: “nu domnu’ sunt din alta breasla !” Eu plusez: “io mi-s inginer, cum ar veni deci rusinea familiei” Si vine replica finala spumoasa , plina de umor si intelegere pt suferinta/stanjeneala mea asumata verbal: “eh, ce sa va zic, chiar asa de jos nu am cazut”
Am ras amandoi in hohote; asta cred ca denota inteligenta. Fiindca prostii n-au umor, nu-i asa?