Oana Bogzaru, Teatrologie, anul II, UNATC Bucureşti
Vrei să ne întâlnim sâmbătă seara (26 aprilie mai exact) la un festival, Shakespeare îi zice, în Craiova? E seară cu specific rusesc. Teatrul Vakhtangov, cu tradiție, vechi de 90 de ani, plimbat prin capitalele lumii Paris, Berlin, Viena și câte și mai câte. Lăsând la o parte spiritul oltenesc, singura prezență rusească din programul festivalului a marcat audiența, și nu din „motive shakespeariene”. Spectacolul „Măsură pentru măsură” prezentat de teatrul din Moscova nu încearcă să demonstreze nici măreția și inteligența dramaturgului englez, nici nu se supune spiritului britanic, ci creează mai degrabă o atmosferă cehoviană. Prin absurd, dacă un spectator ar fi poposit în sală neștiind ce piesă este reprezentată, fără supratitrare, ar fi fost convins că asistă la punerea în scenă a unui text oarecare, posibil rusesc. După primele minute am convenit că Shakespeare e rus în viziunea regizorului Yuri Butusov, dar…să dăm Cezarului ce-i al Cezarului.
Textul nu este respectat în totalitate, iar supratitrarea modernă a fost departe de varianta originală cunoscută. Nu există nicio sugestie precum că acțiunea e plasată în Viena, iar teme ca setea de putere sau dimensiunea unei legi într-o societate sunt suprimate în detrimentul iubirii și a (i)moralității omului. Viziunea regizorală este focusată asupra dualității sufletului captiv între credință și păcat și explorează latura întunecată marcată de interdicție, sexualitate reprimată, egoism, sacrificiu. Regizorul Yuri Butusov mizează pe empatia dintre spectacol-spectator la nivel emoțional, cu riscul asumat, probabil, că aceasta nu asigură întotdeauna un succes garantat. Viziunea sa se susține îndeosebi prin light design-ul realizat de Maya Shavdatuashvili. Scena nu e luminată niciodată în totalitate, ci îmbracă actorii cu eleganță și rafinament, sporindu-le artificial capacitatea de a stârni emoție. Lumina cade pe Isabella, înconvoiată de suferință, doar cât să-i zărești lacrimile din ochi. Coloana sonoră semnată de Faustas Latenas punctează tensiunea psihologică și facilitează ieșirile și intrările personajelor pe ritmul stabilit de regizor. Dramatismul se construiește prin muzică și lumină, dar și prin scenografia caracterizată prin mobilitate și simplitate. Decorul e într-o continuă transformare și e aranjat în spațiu de actori, în funcție de situație. Angelo, refuzat de Isabella, o urmărește printre mese și le răstoarnă cu furie, sugerând depărtarea/apropierea și obstacolele insurmontabile în relația dintre cei doi. Actorii realizează trecerea de la o scenă la alta prin „curățarea” decorului cu mături de lemn. Elementele de scenografie capătă semnificații diverse de la o simplă cameră până la închisoare. Aleksandr Orlov creează un decor practic și ingenios a cărui estetică e susținută în special de light design.
Iar acum… pe principiul „cei din urmă vor fi cei dintâi”. Actorii. Sergei Epishev e distribuit în două roluri, ducele Vienei și Angelo, interpretând inclusiv ducele deghizat în călugăr. Personajele lui au șarm, eleganță în gesturi și vorbire, iar în Angelo surprinde falia îngustă dintre moralitate și imoralitate, duritate și neputința de a-și stăpâni sentimentele de îndrăgostit. Eugeniya Kregzhde în rolul Isabellei e fragilă asemeni unei balerine, emoționantă, dar uneori poate prea melodramatică. Imaginea Julietei însărcinată, așezată pe o valiză în timp ce Claudio e dus la închisoare e încă o oportunitate de manipulare emoțională pe care Yuri Butusov o fructifică. Claudio nu se remarcă deloc ca personaj, ci pare un pretext indispensabil acțiunii. De asemenea, costumele nu ajută la diferențierea claselor sociale și a personajelor, ci mai degrabă sugerează neutralitatea, mai ales din punct de vedere cromatic.
Actorii salvează spectacolul, în condițiile în care raportarea la text e departe de spiritul shakespearian. În plus, au meritul de fi niște actori capabili să emoționeze și să dea fiori…
Print