Mă uit scârbit la tot, și-aș vrea să mor,
Decât să-l văd slăvit pe ticălos,
Iar pe sărman de râsul tuturor,
Să-l văd tăgăduit pe credincios,
Pe vrednicul de cinste oropsit,
Și pe femei batjocorite crunt,
Pe cel făr’de prihană pedepsit,
Și pe viteaz răpus de cel mărunt,
Și artele sub pintenul despot.
Să văd prostia doctor la deştepţi
Și adevărul, “vorbă de netot”,
Și strâmbul poruncindu-le la drepți.
Mă uit scârbit la tot, și bun rămas!
Dar dacă mor, iubirea-mi cui o las?
Ce-ar mai fi de spus?!… Le-a spus pe toate Shakespeare acum patru secole. Nimic, nimic nu s-a schimbat… Citit, citat, recitit, recitat, prelucrat, interpretat, montat, jucat, înscenat, Sonetul 66 e mai actual ca oricând. Sintagma pare un clişeu, dar lehamitea de tot şi toate, dezamăgirea în faţa veşnicelor nedreptăţi – nerezolvate de milenii de progres şi civilizaţie – se suprapun perfect peste nemulţumirile din versul shakespearian. Istoria se repetă şi, de fiecare dată, sub toate samavolniciile, desluşim neschimbata natură umană. Lăcomia şi trufia – păcate capitale – duc mereu la apariţia răului, sub toate formele sale. Shakespeare nu a fost un ghicitor în stele, a înţeles doar firea omenească în toată profunzimea ei. Aceasta ni se dezvăluie în greşeli – iar şi iar –, indiferent de poleiala de civilizaţie cu care contemporaneitatea îşi vopseşte tarele eterne. Explozia comunicării a redus dorinţa de a cunoaşte, a hipertrofiat ura şi obscenitatea; libertatea şi uşurinţa mişcării au globalizat infracţiunile şi terorismul; drepturile omului nu au eradicat sclavia, ci au mascat-o în consumerism; libertăţile economice au îmbogăţit opt oameni cât jumătate de lume.
Cele 154 de sonete shakespeariene, capodopere ale creaţiei lirice renascentiste, se întregesc unul pe altul, ca imnuri despre dragoste, prietenie, viaţă. Printre ele, aparte, Sonetul 66 critică o societate prost întocmită – în numele unui tabel de valori morale, spre care umaniştii încă năzuiau. Strădania lor de-a realiza armonia desăvârşită a omului cu lumea pare azi utopică, iar Shakespeare – un vizionar. Doar oboseală te cuprinde-n faţa lumii în care binele captiv slujeşte răul cel stăpân, valorile sunt răsturnate, meritul e ignorat, iar nebunia are locul ei de cinste. Fă rost de bani, cât poţi mai mulţi – rosteşte Iago, iar aurul lui Shylock sclipeşte parcă rânjind din întuneric. Regi, împăraţi – lumea-i a lor, dar lumea e smintită, la fel şi rânduiala. Danemarca e o închisoare, lumea e o închisoare, iar omul e singur. Om-capodoperă în vremuri care-au luat-o razna. Nu doar Hamlet are dileme şi întrebări existenţiale. Actori, bufoni, nebuni – suntem cu toţii deopotrivă istoviţi. Vino, moarte, de mă ia / Să mă culci sub cetini grele – mai zice Feste, iar Prospero se leapădă de magie. Vrăjile s-au destrămat…
Contemporanul nostru Shakespeare devine încă o dată instrument într-un spectacol ce nu trădează deloc oboseala, ci freamătul unei lumi în prag de explozie. Shakespeare, Sonnet 66 este prima producţie a anului 2017 la Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timișoara, an în care instituţia serbează şapte decenii de la constituire. Regizorul sârb Kokan Mladenović descompune cele 14 versuri ale poemului şi le recompune în tot atâtea momente de reflecție despre lumea în care trăim. În exact 66 de minute atent contorizate de un ceas electronic, precum numărătoarea inversă a unui mecanism de bombă. Un spectacol aproape non-verbal, sprijnit „doar” pe cuvintele shakespeariene – la rândul lor descompuse şi recompuse în dramaturgia Kornéliei Góli –, pe muzicile Irenei Popović şi în coregrafia concepută de Andreja Kulešević. Un spectacol în care actorii definesc (încă o dată) ideea de „trupă de teatru” – cu talent şi profesionism deopotrivă.
Echipa de creatori nu se află la prima colaborare cu instituţia, ci revine la Teatrul Maghiar din Timişoara după doi ani de la succesul Operei cerşetorilor. Kokan Mladenović (n. 1970) este cunoscut în Serbia natală prin producţiile sale cu mesaje incomode la adresa puterii, mesaje regăsite şi-n vechiul text al lui John Gay, din care extrage actualitatea evidentelor legături dintre politica la nivel înalt, sistemul judiciar, poliţienesc şi bancar, precum şi grupările criminale. Rezultatul: o critică la adresa societăţii – nu din România, Ungaria sau Serbia, ci a lumii contemporane, în genere. Care lume, în opinia regizorului, n-a evoluat din punct de vedere antropologic, ci doar tehnologic şi artistic.
Este şi cazul Sonetului 66 – revizuit în cheia evenimentelor şi a problemelor sociale din 2017, dar completat cu motive şi personaje shakespeariene, ce-şi au corespondent în lumea de azi. Regizorul renunţă însă la pasivitatea poetului şi luptă cu toate „armele” posibile: ştreanguri, grenade, pistoale, cuţite, bisturie, lese, bormaşini, flexuri de sudură, un întreg arsenal al crimei şi torturii. Disperarea în faţa nedreptăţilor vieţii, a imoralităţii sociale şi a conducătorilor opresivi devine o zbatere continuă a eroilor. (Chiar şi cu măşti de gaze, atunci când aerul e de nerespirat în lumea noastră.) La intrarea în sala de spectacol, un personaj sobru, la costum, ne aplică pe încheietura mâinilor o ştampilă. Totuşi, costumul e roş-negru de bufon, iar noi… doar nişte prizonieri înregimentaţi în lagărul contemporan. Scenele sunt atent lucrate regizoral, dar semnele teatrale sunt directe. Mladenović nu pierde mult timp cu subtilităţi (nici n-ar avea când, în 66 de minute) – simbolul e livrat, comentat artistic şi apoi înlocuit: „Următorul!”.
Omul e un animal de pradă. Dar mult mai periculos. Întrecerea omului cu omul distruge toate valorile create de puterea pururea în mişcare şi mântuitor creatoare. Singurele care contează sunt „tronul şi coroana” indiferent de forma în care se materializează. Alergători prin viaţă, mereu în cursă cu ceilalţi şi cu sine, oamenii îşi revendică premiul. Odată obţinut, acesta le va fi înşurubat pe cap, precum o coroană de spini.
Revoluţiile istoriei n-au ţinut niciodată seama de-un Gavroche fluturând drapelul cu stema decupată. Deasupra tuturor va sta mereu un dictator. Bine antrenaţi precum câinii, supuşii vor şti să execute toată gama mişcărilor de masă: de la tumbe la sfâşieri umane.
Nici frumuseţea clasică nu mai contează. Un bisturiu va fi oricând pe-aproape să taie după noile reguli estetice. Iar virtutea femeilor va fi oricând o marfă.
Globul pământesc e un balon uşor de spart. Desfăşurat ca planiglob, îşi dezvăluie zonele sale de conflict: roş-albastrul fostei Iugloslavii, roş-albastrul actualei Rusii, de parcă n-am fi învăţat nimic din istorie. Peste garduri, pruncii le sunt luaţi refugiaţilor, dar cine ştie ce Irod îi va prelua.
Ideile regizorale nu se-adună de-a valma, ci ordonate după versul shakespearian, disecat şi-apoi reîntregit în scene picturale, în imagini puternice. „Micul sunet” italian transformat mai târziu în poem e înscenat acum cu muzici sintetice, de atmosferă, urmând tonalitatea cuvintelor şi ritmul frazelor vizuale. Elementele de costum şi recuzită trimit direct la vremea şi personajele lui Shakespeare. Gulerele elisabetane sunt omniprezente, dar regăsim şi cocoaşa lui Richard, şi craniul lui Yorick, şi batista Desdemonei, şi banii lui Shylock, şi capul de măgar din Vis… Lady Macbeth se tot spală pe mâini, iar Hamlet, ca terorist sinucigaş, se întreabă dacă să dinamiteze sau nu lumea asta prost alcătuită.
Uneori, semnele teatrale se aglomerează şi lucrurile devin redundante. Celebrul vers despre cenzura artelor, slogan de rezistenţă al anilor ’60 – ’80 în Europa de Est împotriva pintenului despot, se scrie în original pe pereţi: art made tongue-tied by authority. Peste gurile actorilor se-aplică plasturi, iar undeva, în fundal, o balerină alungată din teatru joacă scena finală. E realitate sau iluzie? E viaţă sau artă? Ce merităm şi ce primim?
Cuvintele se scriu pe pereţi, pe podea, pe corpuri. Se rostesc în engleză, maghiară, română sau în inventate limbi. Traduttore – traditore. La început a fost Cuvântul…
În această babilonie, un înger asexuat, sol ghiduş trimis pe Pământ, îşi face selfie cu rasa umană. Suntem de tot râsul. Ne-a mai rămas ceva? Poate dragostea, dar şi aceasta se întâmplă printre ştreanguri…
Despre toate, despre toate a scris Shakespeare. An după an, cuvintele sale au fost tălmăcite şi răstălmăcite uman şi artistic. Pe harta desenată acum patru secole, regizorul Kokan Mladenović mai adaugă o fotografie a prezentului: Shakespeare, Sonnet 66. Tot el pune încă o dată în valoare trupa Teatrului Maghiar din Timişoara: disciplină, rigoare, antrenament, forţă a echipei, într-un spectacol dulce-amar al vremurilor pe care le trăim.
Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timișoara
„Shakespeare, Sonet 66”
(traducerea sonetului: Szabó Lőrinc / Mihnea Gheorghiu)
Regia: Kokan Mladenović
Coregrafia: Andreja Kulešević
Compozitor: Irena Popović
Dramaturgia: Góli Kornélia
Decor: Marija Kalabić
Costume: Tatjana Radišić
Asistent regie: Szerda Zsófia
Cu: Aszalos Géza, Balázs Attila, Bandi András Zsolt, Borbély B. Emília, Csata Zsolt, Éder Enikő, Horváth Anna, Kiss Attila, Kocsárdi Levente, Lőrincz Rita, Magyari Etelka, Mátrai Lukács Sándor, Mátyás Zsolt Imre, Molnár Bence, Molnos András Csaba, Simó Emese, Tar Mónika, Tokai Andrea
Foto: Bíró Márton
Print