Spectacolul „Cum vă place”, pus în scenă la Teatrul Naţional din Budapesta de Silviu Purcărete, s-a jucat în deschiderea Festivalului Internațional Shakespeare de la Craiova. Ca orice montare a cunoscutului regizor român, şi cea din capitala Ungariei a fost unul dintre momentele cele mai aşteptate ale festivalului, pentru că numele lui Silviu Purcărete este sinonim a priori cu valoarea. Pentru că orice producţie semnată de el este şi pentru cei care i-au urmărit creaţiile de-a lungul timpului, şi pentru ceilalţi, în principiu, un prilej de a descoperi încă un pas pe un drum… personal. Şi mai este o certă întâlnire cu capodopera, tot a priori, cu o valoare incontestabilă, care-ţi conferă un soi de siguranţă, în propriii ochi şi în ochii celorlalţi… într-o lume în care valorile sunt destul de amestecate. Ca atare, dacă spectacolul în sine îţi spune sau nu ceva, dacă trezeşte un gând sau o emoţie, dacă se produce sau nu o întâlnire reală, asta e mai puţin important. Important e că pe afiş se află numele lui Silviu Purcărete.
Ceea ce propune regizorul de data asta, pe textul lui Shakespeare, este în primul rând (aşa cum şi-a obişnuit publicul în ultimii ani) o călătorie în lumea lui personală, în propriul univers teatral, într-un fel de ţară a lui Purcărete, în care convieţuiesc fericit Fedre, Orestii, Gulliveri, Fauşti şi Palilule. Un fel de tărâm straniu, populat de proiecţii interioare, în care personajele şi lumile din diverse texte, mai mult decât în cazul altor creatori, trebuie să cedeze teren bucată cu bucată, să facă diferite concesii, să se integreze, să se dezmembreze, să se topească şi să devină ale lui… Manieră, stil personal, orgoliu, amprentă a creaţiei?
Este şi cazul spectacolului de la Budapesta, prezentat în cadrul Festivalului Shakespeare. Mai întâi, „Cum vă place” e golit de toate sensurile cunoscute ale textului, stors de poveste, şi redimensionat în universul lui Silviu Purcărete. Întâi, se întoarce în timp, pe vremuri renascentist-shakespeariene, şi încredinţează aproape toate rolurile bărbaţilor. Opţiunea pentru acest „aproape” face parte din nevoia de „altfel” a regizorului. Şi, de asemenea, îi slujeşte extrem de bine ideii ce pare să stea la baza montării, şi anume permanentul joc al măştilor şi al deghizărilor pe care-l reclamă şi-l permite textul shakespearian şi pe care Purcărete îl exploatează într-un mod inedit.
„Toată lumea e o scenă”. Acest vers plasează acţiunea, în spectacolul de la Budapesta, chiar pe o scenă. Şi în culise. În oglinzile triple de la măsuţele de machiaj povestea începe şi straturile se multiplică şi se adâncesc tot pe sistemul oglinzilor paralele, fiecare reflectându-se una într-alta. Iar decorul realizat de Helmut Stürmer este spectaculos şi explorează aceeaşi idee. O lume închisă într-o altă lume, care e închisă într-o altă lume… Pădurea din Ardeni e un tărâm îngheţat, frumos, dar rece, unde fericirea idilică din textul lui Shakespeare îşi pierde din parfum, închisă ca într-un fel de acvariu uriaş, frumos, dar artificial, în care lucrurile nu sunt ce par a fi. Pe de altă parte, la curte regelui uzurpator, e întuneric sumbru şi apăsător. Două lumi, amândouă închise în lumea de pe scenă… care îşi are germenele în cabina aceea micuță în care se petrec miracolele.
Jocul de-a iubirea propus de Rosalinda – o Rosalinda care aici e interpretată de un bărbat, Trill Zsolt, şi a cărei deghizare se produce în sens invers, permiţând mai puternic jocul de-a eurile şi de-a identităţile sexuale, subiect atât de drag secolului nostru – ia forme şi sensuri neaşteptate.
În fond, întreaga montare se constituie într-un acid comentariu despre iubire, în care Purcărete augmentează imagistic celebra afirmaţie mai mult sau mai puţin ironică a Rosalindei: „Dragostea-i sminteală curată, iar îndrăgostiţii ar trebui, întocmai ca nebunii, să fie ferecaţi într-o chilie-ntunecoasă şi plesniţi cu biciul”… Nimic poetic în iubirea din „Cum vă place”, în cazul niciunuia dintre cupluri, dimpotrivă, totul este o demonstraţie ironică, pe ideea că „multe roluri joacă omul în viaţă”, iar căutările senzualo-sexuale, atât în cazul cuplului Rosalinda-Orlando, cât şi la Celia-Oliver sau la pastoriţa Phoebe pentru aşa-numitul Ganymed etc., toate au un iz putred-amărui de farsă existenţială. Iubirea nu există, pare să spună Purcărete, citind prin Shakespeare, şi în montarea lui iubirea are un gust greoi şi apăsător, cu accente comice, aproape caragialiene. Iar în pădurea din Ardeni, acolo unde Purcărete aşază o cârciumă aproape tipic românească, umorul devine uşor moromeţian, de n-ar fi stins pe alocuri de songurile lui Vasile Şirli. Alcool şi muzică în pădurea din Ardeni. O pădure pe care Shakespeare, cu siguranţă n-ar fi recunoscut-o şi s-ar fi rătăcit în ea. O cârciumă-pub, unde un fel de Elisabeta a II-a cântă la pian, cu un saxofonist alături, iar celebrul monolog cu vârstele omului e un hit, cunoscut şi cântat de toată lumea. Ceva, ceva din atmosfera locului aminteşte parcă şi de Palilula… iar cerbul-mascotă care apare de niciunde şi sfârşeşte în farfurie face şi el parte din acelaşi univers al lui Purcărete transbordat în cel al lui Shakespeare. Jacques cântă la microfon (şi e femeie – Udvaros Dorottya), apare şi-un pitic cu un buchet de flori în mână, un cor format din femei, un fel de personaj colectiv, în care se regăsesc zâne, măşti, mitologicul Hymen etc., Corin este un cioban autohton, tare departe şi el de lumea renascentistă a lui Shakespeare şi foarte aproape de „Mioriţa” noastră…, iar babele de la crâşmă sunt rupte din lumea satului de la noi, cu umorul aferent (chiar uşurel cam îngroşat…).
Cam aşa arată universul din „Cum vă place” al lui Silviu Purcărete. O lume ca o scenă mare în care intră orice. În care intră în primul rând lumile pe care le-a construit el de-a lungul timpului, care-l conţin şi pe care le conţine. Costumele concepute de Dragoş Buhagiar îşi propun mai degrabă personalizarea, individualizarea fiecărui personaj în parte, fără să creeze însă o lume în care ele să funcţioneze uniform. În fapt, ilustrează tocmai puzzle-ul gândit de regizor, în care pe lumea-„scenă” încape totul…
Producţie amplă, aşa cum sunt toate ale lui Silviu Purcărete, fără economii de vreun fel, o producţie în care regizorul nu mai caută, ci doar tatonează un teren de mult descoperit şi
de pe care nu se îndură să plece, „Cum vă place” de la Teatrul din Budapesta este într-o (prea) mare măsură povestea lui Purcărete şi mai puţin a lui Shakespeare. Şi asta n-ar fi o problemă, doar că într-un mod subtil, pare să se întoarcă împotrivă-i… Cu cât se caută mai multe sensuri (adesea forţat), cu atât sensurile se limitează. Iar infinitul sugerat de oglinzile lui Helmut Stürmer devine finit şi limitat.
Teatrul Naţional Budapesta (Nemzeti Színház)
„Cum vă place” („Ahogy tetszik”) de William Shakespeare
Regie: Silviu Purcărete
Decoruri: Helmut Stürmer
Costume: Dragoş Buhagiar
Muzică: Vasile Şirli
Coregrafie: Baczó Tünde
Distribuţie:
Újvári Zoltán – Ducele surghiunit, Frederic uzurpatorul
Trill Zsolt – Rosalinda
Udvaros Dorottya – Jacques
Kristán Attila – Amiens, Denis
Fehér Tibor – Celia
Schnell Ádám – Le Beau
Reviczky Gábor –Touchstone
Tóth László – Oliver
Szatory Dávid – Orlando
Bodrogi Gyula – Adam
Szarvas József – Corin
Rácz József – Silvius
Farkas Dénes – Phoebe
Eperjes Károly – Juci (Audrey)
Köleséri Sándor – Vilmos (William)
Horváth Attila – Charles
Söptei Andrea, Tóth Auguszta, Ács Eszter, Katona Kinga, Kiss Emma, Mikecz Estilla, Roehnelt Zsuzsanna – Hymen (Căsătoria), curtene, cântăreţe, zâne, măşti
Komlósi Zsuzsanna / pian
Kéringer Dávid / saxofon
Print