Realitatea şi multiplele ei măşti. Percepţia personală despre realitate ţine de câţiva stimuli de încredere. Ce vedem, ce simţim, ce pipăim, ce auzim. Şi apoi ce înţelegem din toate astea. Cum anume filtrăm informaţiile venite de-a valma peste noi. Aceeaşi imagine poate fi descrisă în o mie de feluri. Aceeaşi întâmplare poate avea final tragic sau fericit, depinde cine o povesteşte. Ce e, în fond realitatea? Unele vise par îngrijorător de reale, chiar dacă sunt perfect neverosimile. Şi, la urma urmei, de ce trebuie să existe o singură realitate? Până şi timpul s-a dovedit a fi relativ. Şi atunci…
Atunci este perfect justificat să te crezi capabil să fi comis o crimă de care nu îți aminteşti doar pentru că există coincidenţe care par a fi probe de necontestat. Şi atunci groaza se instalează şi realitatea este întoarsă cu susul în jos. „Crima din strada Lourcine” de Eugène Labiche în regia lui Felix Alexa, la Teatrul Naţional Bucureşti este un spectacol care se joacă abil cu această percepţie hiperbolică a unei realităţi aproape onirice. Pornind de la un text cu multe răsturnări de situaţie, cu o tramă care se complică de la o scenă la alta şi cu un mecanism comic bine pus la punct, Felix Alexa optează pentru o montare deloc realistă, care îi permite să se joace în voie cu tuşe de diferite grosimi fără a depăşi contururile. Cu inventivitate şi umor creează o lume în care spiritul avangardelor pluteşte în aer, iar nota de joc expresionistă se întâlneşte fericit cu un spaţiu suprarealist, în care situaţia absurdă este susţinută de sentimente trăite la temperaturi extreme, cu patimă aproape romantică. Şi tot acest amalgam bine ponderat de trimiteri spre estetici diferite transformă o piesă haioasă într-un act artistic spectaculos.
Situaţia bizară în care se află cei doi foşti colegi de şcoală abulici şi confuzi după o noapte de beţie este bine speculată în toate aspectele ei. De la timpul care pare că trece în relanti la început, pentru ca apoi să se comprime şi iar să se contracte după bunul plac, la spaţiul care când curge, când se înalţă pe trepte. Câteva trape se deschid şi compun un ritual al mesei, iar apoi ademenesc ridicând sticle păcătoase către gurile protagoniştilor însetaţi când de adevăr, când de sânge. Paroxismul comic la care se ajunge în această vrie de întâmplări fatidice are mult umor bine augmentat.
Nota de interpretare este şi nu este unitară. Într-o încercare de a gomfla forma până când explodează cu efect comic este nevoie de multă precizie şi adevăr personal. Pentru a fi crezut în sală, personajul caricatural şi supradimensionat trebuie să fie foarte sincer în tot ceea ce face. Oricând de exagerate ar fi limitele exterioare, oricât de largi gesturile, de intenţionat subliniate tonurile, este nevoie, poate, de mai multă sinceritate decât într-o interpretare realistă. Iar dacă cei doi protagonişti acoperă cu multă generozitate şi colorează toate colţurile albe ale structurii voit expandate, celelalte personaje marchează cu prea multe comentarii personale parcursul scenic şi demonstrează excesiv fără niciun suport care să susţină veridic acţiunea. Ridicolul dat de reacţiile ne-realiste din text subliniat gros prin maniera de interpretare este doar enunţat din construcţia spectacolului, şi nu asumat prin interpretare. Astfel, Raluca Aprodu şi Mihai Calotă ne atrag parcă atenţia asupra intenţiilor pe care le au şi nu îşi găsesc locul în forma construită pentru ei. Cu mai multe nuanţe, Victor Ţăpeanu reuşeşte să găsească jumătatea acestui drum între formă şi conţinut şi realizează un personaj verosimil în acest univers paralel întortocheat.
Marius Manole şi Istvan Teglas sunt cei care au găsit măsura exactă şi adevărul acestei lumi în care plusul şi minusul au fost înlocuite cu caractere scrise cu Wingdings (viataivisnoroccaiscurta). Panica trăită intens, gesturile, tonul vocii, privirea, încordarea, reacţiile necontrolate, tot acest şuvoi de exagerări în realitatea noastră este perfect justificat şi acoperit în realitatea răsturnată a personajelor. Pentru ei totul e foarte adevărat. Şi cu atât mai îngrozitor. Iar pentru spectatori, acest voyeurism elitist, această plăcere de a râde nu foarte zgomotos de răul altuia până la urmă oferă o satisfacţie specială. Şi pentru ca toată paleta de sentimente să fie prezentă, cei doi îţi oferă toate argumentele pentru a-i crede capabili de crimă şi pentru a-i absolvi de vină în acelaşi timp. Doi clowni trişti, care fără niciun machiaj transmit fiori reci ca cei din filme horror, dar pe are simţi nevoia să îi ocroteşti datorită staturii lor ca de copii obraznici, dar inocenţi.
La final, pe acordurile ascuţite din „Killer”-ul celor de la Tiger Lillies te întrebi şi tu, dacă nu cumva… „I could have, I should have been a killing, killing, killing machine”. Pentru că în acest spectacol crima, pe cât de teribilă şi halucinantă, are umor şi un zâmbet larg.
Teatrul Național București
„Crima din strada Lourcine” de Eugène Labiche
Traducere: Violeta Popa
Regia: Felix Alexa
Versiune scenică: Felix Alexa
Scenografie: Andrada Chiriac
Ilustrație muzicală: Felix Alexa
Lighting design: Felix Alexa
Regia tehnică: Laurențiu Andronescu
Distribuţie:
Langlume: Marius Manole
Mistingue: Istvan Teglas
Norine: Raluca Aprodu
Potard: Mihai Calotă
Justin: Victor Ţăpeanu
Print