Trebuie să treacă mulți ani pentru a putea privi cu ochi destins și cu ironie plină de umor chipul unui dictator. Și trebuie o doză mare de cinism pentru a pune în scenă, cu detașare, o poveste comică despre tinerețea lui Adolf Hitler, despre perioada când Adolf se pregătea să devină Hitler.
A trebuit să se așeze aproape jumătate de secol între momentul când George Tabori, dramaturg și regizor de teatru, cu origini evreiești zdravene, fugea din Germania de prigoana nazistă, iar tatăl lui murea la Auschwitz, și momentul când a putut să scrie textul „Mein Kampf”, la sfârșitul anilor ’80, într-o altă lume, în care rănile se cicatrizaseră. Ceea ce și-a dorit George Tabori, care a scris acest text pentru Broadway, a fost să provoace un uriaș hohot de râs despre nazism. Să scrie o poveste despre tinerețea lui Hitler, candidat pe vremea aia la Academia de Arte Frumoase de la Viena, visând să devină pictor și să picteze, întâmplător sau nu, crepusculul… Numai că soarta s-a opus, iar profesorii de la Academia din Viena, respingându-l, l-au transformat într-unul dintre cei mai mari dictatori ai istoriei.
Pus în scenă la Teatrul Național din Cluj-Napoca, „Mein Kampf” de George Tabori, în regia lui Alexandru Dabija, propune o cu totul altă perspectivă asupra morții, asupra vieții, asupra nazismului, asupra puterii decât cea obișnuită. Cinică, acidă, cu accente puternice de grotesc, cu multă muzică marca Ada Milea. O perspectivă privită pe geamul mic al istoriei, prin prisma lui „ce-ar fi fost dacă…”. Sau, mai bine zis, „ce n-ar fi fost, dacă…” Hitler ar fi fost admis la Academia de Arte Frumoase, dacă n-ar fi petrecut o parte din acei ani ai tinereții într-un azil de noapte din Viena, în compania unei armate de evrei, care i-au influențat gândurile și le-au făcut să coacă. Și dacă nu l-ar fi întâlnit acolo pe Schlomo Hertzl, vânzător ambulant de cărți și omul care i-a schimbat viața.
În varianta de la Teatrul Național din Cluj, Alexandru Dabija creează, împreună cu scenografa Carmenita Brojboiu, un fel de sală de baie nefuncțională, o baie în care se văd încă urmele luxului de altădată și în care acum își are sediul azilul de noapte unde poposește Hitler. Un amestec permanent de strălucire și decădere, uneori justificat, alteori nu, un amestec de culoare și mizerie, de sărăcie și lux decadent, aceste este ingredientul pe care mizează regia. Și pe prezența lui Sorin Leoveanu, distribuit în rolul lui Hitler, într-o interpretare seducătoare, pentru care a fost nominalizat la categoria Cel mai bun bun actor în rol principal, la Gala Premiilor UNITER din această primăvară.
Un rol care-l dezvăluie pe Sorin Leoveanu într-o altă ipostază, o comedie cinică, o comedie cu moartea la ușă, o comedie în care trebuie să interpreteze rolul unuia dintre marii criminali ai secolului trecut. Iar cheia pe care o găsește este excelentă, creând un Hitler în care se ghicesc accesele de dictator, în care cruzimea țâșnește violent la suprafață, printre crăpături, precum magma dintr-un vulcan care se pregătește să erupă, în care puterea dementă și magnetică își scoate colții, în care gesturile aparent nevinovate și nazurile de adolescent venit din provincie să-și caute norocul ascund colții de fier ai morții pe care o va transforma în lege. Zâmbetul sau hohotul de râs îngheață la sfârșitul fiecărei scene sau a fiecărui gest. În el îl întrezărești pe dictatorul care avea să trimită cu sânge rece oamenii la moarte. Dar, în același timp, marele merit al lui Sorin Leoveanu este că îi păstrează farmecul adolescentin și că pendulează în permanență între umor și moarte.
De asemenea, regia mizează și pe re-dramatizarea textului, realizată de Cătălin Ștefănescu, după traducerea lui Alexandru Al. Şahighian, o aducere în actualitate uneori mai justificată, alteori mai forțată, plătind tribut lumii de lângă noi, cu vulgaritățile ei cu tot.
Muzica Adei Milea și a Ancăi Hanu aduce un farmec aparte în spectacol, mai ales că versurile sunt scrise cu mult haz și cu ironie și urmăresc să destindă o atmosferă oricum relaxată, dar în care plutește amenințarea întunericului. Așadar, în micuțul azil de noapte, în care o mulțime de evrei își fac veacul, poposește într-o zi tânărul Hitler, cu pălărie haioasă și vise de artist. Și mica lor comunitate își tulbură echilibrul, căci, cu o intuiție masochistă, Schlomo, evreul care încearcă să-și scrie marea operă, marea „lucrare” – „Mein Kampf”, îl ia sub aripa lui straniu fraternă. Iar interpretarea lui Ionuț Caras este exact contraponderea corectă și bine lucrată de care era nevoie pentru ca scenele cu Hitler să funcționeze.
În acest mediu populat de regizorul Alexandru Dabija cu femei frumoase, coborâte parcă din scene de cabaret și colorate în roșu, în care iubita lui Schlomo, Gretchen (Angelica Nicoară), e o apariție ireală, de o frumusețe seducătoare, purtând o rochie lungă, din catifea roșu-aprins, în care Moartea sau, mai exact, Doamna cu Coasa (Ramona Dumitrean), e de o eleganță strălucitoare, previzibil îmbrăcată în negru, dar absurd de binevoitoare, în acest mediu, așadar, Hitler va avea visul cel măreț. Va fi împins pe calea propriului destin de însuși evreul Schlomo.
Deși există stranii căderi de ritm, într-un spectacol ca o bombă cu ceas, „Mein Kampf” rămâne una dintre cele mai importante producții ale stagiunii trecute, iar meritul cel mare este că păstrează bine echilibrul între comic – pentru că sunt scene la care râzi în hohote – și drama care se insinuează precum gazul în camerele de la Auschwitz, lăsând în final loc Morții, care vine să-l ia discipol pe Hitler cu o extraordinara explicație servită scurt și cinic: Micuțul e un adevărat talent nativ!
Teatrul Naţional din Cluj-Napoca
„Mein Kampf”, de George Tabori
Regia: Alexandru Dabija
Scenografia: Carmencita Brojboiu
Muzica originală: Ada Milea şi Anca Hanu
Cu: Ionuţ Caras, Cristian Grosu, Radu Lărgeanu, Cătălin Herlo, Silvius Iorga, Sorin Leoveanu, Matei Rotaru, Angelica Nicoară, Romina Merei, Patricia Brad, Diana Buluga, Anca Hanu, Ramona Dumitrean, Cristian Rigman, Alexandra Tarce
Foto Nicu Cherciu
(Cronică publicată pe blogul Adevărul)
Print