Spectacolele de teatru au, fără să ştie, termen de valabilitate. Dar nu se găseşte incripţionat nicăieri nici pe afiş, nici în cusăturile costumelor, nici în caietul program, nici în rezistenţa scaunelor din décor. Direct răspunzători de media de vârstă a spectacolelor sunt actorii. Alterarea intenţiilor, perimarea atenţiei sau dispariţia măsurii pot duce la o moarte clinică a unui spectacol care în starea sa inconştientă păstrează doar forma corpului organismului care a fost cândva viu şi mai respiră susţinut doar de aparate precum promovarea şi celebritatea numelor de pe afiş. Şi continuă să fie privit de mulţi spectatori care cred că acest corpus împăiat mai mişcă, încă.
Exerciţiul de a viziona un spectacol la diferite distanţe în timp este revelator în acest sens. Cele mai multe asemenea „experiemente” sunt sortite deziluziei. La premieră spectacolul are un freamăt generat de prospeţimea textului în minţile şi gurile actorilor, de emoţiile începutului, de teama de necunoscut, iar atenţia este concentrată asupra fiecărui gest care încă nu se aşeză ca automatism. Şi, chiar dacă spectacolul nu e neapărat un triumf al artei teatrale, are acel ceva care ni-l arată proaspăt şi viu. După câteva reprezentaţii lucrurile se aşază, cuvintele ies singure parcă pe gură, gesturile vin firesc, intenţiile sunt clare, ideal ar fi care toată lumea să ştie deja de ce spune ce spune şi de ce face ce face. Actorii „se lasă în scări” aşa cum se spune pe la cabine. Spectacolul se rodează şi se aşază.
Aici intervine punctul de cotitură. De aici se pot întâmpla două lucruri: ori păstrarea acestei constante de confort şi relaxare, ori declinul. Există spectacole care îşi păstrează prospeţimea şi după câţiva ani. Dar nu de la sine. Ci prin repetiţii programate din când în cand, prin şnururi tehnice înainte de fiecare reprezentaţie şi prin conştiinciozitatea personală a actorilor din distribuţie. Dacă şi regizorul se întâmplă să mai reviziteze trupa din când în când şi să mai pună la loc plăcile de fainaţă căzute, cu atât mai fresh şi mai viu se va păstra spectacolul.
Cealaltă variantă este tristă şi, din nefericire, mult mai des întâlnită: spectacole care arată precum o femeie supusă unor intervenţii chirurgicale repetate, în speranţa că îşi va înfrumuseţa aspectul, dar pe care nu o mai recunoşti în spatele kilogramelor de botox şi ser fiziologic. Prospeţimea de la început e înlocuită de o relaxare ce seamănă a delăsare, relaţiile tensionate precum racordul unei rachete de tenis performante devin flasce, iar ritmurile se nivelează ca un abdomen ţinut la dietă.
Spectacolele deteriorate, continuă, totuşi, să adune public în sală. Iar legitimitatea dată de scaunele care îşi găsesc mereu ocupanţi face ca semnalele de alarmă să nu se declanşeze. Dacă merge din inerţie şi se poate să joci „funcţionăreşte”, din obişnuiţă, iar spectatorii dau bani pe bilet şi aplaudă mulţumiţi la final, de ce să te consumi mai mult decât e cazul. Triste sunt situaţiile când actorii nu mai disting între calitatea efortului şi iau drept creaţie zbaterile de la un arlechin la altul şi efortul depus în gol în îngroşarea tuşelor şi repetarea unor momente pe care le consideră a fi de efect.
E trist pentru că mulţi se prefac sau chiar cred că fac performanţă şi iau drept reuşită îngăduinţa pe care spectatorii le-o arată aplaudând în picioare. Dragostea sinceră a publicului va continua să facă trecute cu vederea derapajele şi încet încet excepţiile devin regulă. Premierele sunt vizionate doar de câţiva iubitori de teatru în comparaţie cu lungul şir de reprezentaţii deformate prezentate în ani la rând în turnee şi la sediu. Iar gustul publicului se formează mai ales în acei ani. Şi atunci nu e de mirare că aplaudă cuminţi şi satisfăcuţi, în timp ce pretenţioşii şi năzuroşii critici care, de cele mai multe ori, văd doar premiera, nu înţeleg cum se poate ca permisivitatea să fie atât de crescută.
Calitatea constantă a unui spectacol ţine e etica actorului. Pe cât de minunată este transformarea continuă a unui spectacol, viaţa lui care continuă cu fiecare reprezentaţie, pe atât de periculoasă este asasinarea lui cu sânge rece şi înlocuirea originalului cu o sosie imperfectă, cu un caracter îndoielnic. Şi dacă vrem doar originale în sala de tearu, la fel cum în muzee pretindem ca semnătura din colţul tabloului să fie olografă, atunci ar trebui să ne manifestăm iubirea mai nuanţat şi să apreciem la justa valoare şi atutenticitatea, dar şi falsul.
Print