Siberia pe scenă. Povestea unei învingătoare

3stars

Amalia„Am primit cartea întâmplător, de la o prietenă dragă. Am citit-o pe nerăsuflate. Nu-mi venea să cred că personajul povestea atât de simplu tot ceea ce a pătimit în viață. Imaginile se desfășurau, în timpul lecturii, în mintea mea, cadru cu cadru, și tot în același timp mă năpădeau senzații din cele mai diferite. Pe măsură ce parcurgeam traseul povestirii eram convinsă că va trebui să povestesc și eu despre Anița.”

Dorința de a povesti povestea altuia, așa cum o mărturisește, simplu, Amalia Ciolan în prezentarea spectacolului „20 de ani în Siberia” de la Naționalul bucureștean a fost primul impuls. Actrița i-a dat curs și și-a asumat misiunea de a o întruchipa pe scenă, într-un one-woman show, gen nu slab reprezentat la noi, pe Anița Nandriș-Cudla, eroina din Bucovina care, în vâltoarea de neoprit a istoriei absurde, i-a ținut piept istoriei. Ba, mai mult, deși părea neverosimil, a învins-o și și-a spus povestea într-o carte care ar trebui să aibă milioane de cititori, o carte a suferinței și a victoriei, un alt „jurnal al fericirii”. Greu de închipuit cum s-ar desfășura pe scenă soarta unei bucovinence deportate în Siberia din satul ei natal, unde totul se petrece după reguli și ritmuri ancestrale. Artificialitatea și teatralitatea nu par, nici în cazul acesta spectaculos, nici în altele, instrumentele sau atributele care să ajute la transpunerea unui destin eroic. Și tocmai teatralitatea a evitat-o, chiar într-un spectacol de teatru, regizorul Sorin Misirianțu.

Spectacolul „20 de ani în Siberia” se joacă de la începutul acestui an la TNB, unde propune un discurs măsurat, concentrat, despre povestea Aniței. Este o propunere care are curajul simplității și, de asemenea, curajul de a lăsa tot pe umerii actriței, pe care, în treacăt fie spus, ne-am dori să o vedem mai des pe scenă. În mai puțin de o oră, Amalia Ciolan conturează calvarul Aniței pe o scenă goală, dincolo de sârma ghimpată, metaforă percutantă a ororii și a secolului XX, în care se oprește privirea spectatorului.

Siberia2De altfel, privirea spectatorului rămâne concentrată în spațiul de joc întunecat, în cei câțiva metri pătrați în care, cu ajutorul eclerajului și al proiecțiilor video din fundal, din umbre și lumini, se decupează o siluetă în negru, o țărancă aparent fragilă, șovăitoare, care intră în scenă ținând în mână o valiză. Pornește la drum, adică se apucă de povestit. În primele scene, identitatea ei se conturează limpede, parcă într-o lumină solară care nu ajunge pe scenă, așa cum nu ajungea nici în chinul siberian. Între semnul crucii, inseparabil de Anița, purtătoarea valorilor rurale nealterate, și iadul ale cărui semne rămân neexprimate în limbajul trupului se petrece povestea spectaculoasă a femeii care, oricât ar părea de necrezut, a rezistat, s-a întors acasă la douăzeci de ani de la plecare și apoi a povestit, ca să afle și ceilalți.

Viața Aniței ne trece, în mici frânturi, prin fața ochilor. Începutul este idilic, într-un sat sinonim cu fericirea, iar continuarea este apocaliptică. După ce Uniunea Sovietică pune stăpânire pe Bucovina de Nord, deportată în Siberia împreună cu cei trei fii ai săi, lăsând în urmă o mamă imobilizată la pat, Anița ajunge în Gulag. „Sufletul ei mi-a transmis toate astea, iar eu am început să recompun în mici frânturi capitole întregi din viața ei. Doar așa puteam să aduc la viață uriașa ei făptură într-o oră de spectacol. Norocul a făcut să fiu susținută și ajutată în demersul meu de regizorul Sorin Misirianțu, fostul meu coleg, care a empatizat imediat cu subiectul. Sper ca munca noastră să fie o reverență adusă tuturor oamenilor care au pătimit nevinovați, prin suferință, în fața istoriei”, a explicat Amalia Ciolan.

Siberia1Aproape o oră, vocea și inflexiunile ei trec de la șoaptă la țipăt, de la povestirea molcomă la liniștea istovită de după furtună, liniștea neputinței salvate de speranță și credință. Cu gestică măsurată, dar nu fără un inevitabil patetism, registru căruia nu i se poate reproșa inadecvarea la context, actrița parcurge bolgiile istoriei – departe de timp și departe de lume, într-un infern atemporal. Sprijindu-se și pe coloana sonoară, care punctează momente-cheie dintr-o confesiune statică, și pe imaginile color proiectate în spațiul negru al confesiunii, „20 de ani în Siberia” nu lucrează cu secvențe clar delimitate, ci merge pe fluxul firesc al povestirii, ceea ce nu înseamnă că interpretarea nu are mici căderi de ritm sau, mai bine zis, momente nefructificate, în lipsa unui punct culminant.

Prin simplitatea construcției și, de asemenea, prin integrarea programului „Procesul comunismului prin teatru”, e foarte probabil ca spectacolul să genereze în primul rând judecăți de ordin etic, cele de natură estetică rămânând în plan secundar. Pe de o parte, e firesc să se întâmple așa, într-o societate care nu și-a exorcizat demonii, într-o lume obsedată de recuperarea istoriei. În această societate și în această lume, „20 de ani în Siberia” este un pas bun tocmai pentru exorcizarea demonilor, dar și un exercițiu de lectură a istoriei și a ființei umane de care este întotdeauna nevoie, cu atât mai mult într-un peisaj teatral care se păcălește că drumul cel mai sigur spre spectator este comedia relaxantă.

Teatrul Național I.L. Caragiale din București

20 de ani în Siberia

după Anița Nandriș-Cudla

Regia: Sorin Misirianțu

Scenografia și adaptarea: Sorin Misirianțu

Distribuția: Amalia Ciolan

Sunet: Octavian Vasile

Light design: Bogdan Gheorghiu, Cristian Simon

Foto: Florin Ghioca

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.