Livia Stoica, Teatrologie, Anul I, UNATC Bucureşti
Festivalul internațional de teatru. Douăzeci de ani. Însemnările unei teatroloage. 16 Iunie 2013: dans în ploaie pe ritmuri braziliene; nopți albe petrecute în curtea teatrului național plănuind proiecte care să revoluționeze teatrul românesc; cimpoieri scoțieni care beau bere și fac poze cu mireasa; aceiași cimpoieri cărora li se face introducerea în arta culinară românească cu sărmăluțe, tochitură și mai ales țuică; un tramvai spre Rășinari care deraiează și toți sătenii se strâng să joace alături de actori; japonezi care scot sunete de lupte la apus; cetatea Cisnădioara: munți, miros de mentă și de țară; după-amieze cu lecturi stranii în beciul unei librării; mult soare și multă ploaie; multă lumină și multe voci; mult teatru și multe cronici scrise la șase dimineața…
Acest festival este pentru mine perechea de pantofi de dans din rucsac. Pe care îi port până la epuizare, care mă rod, dar cu care îmi stă și cel mai bine. Care mă solicită cel mai mult și care mă fac să jur după fiecare purtare că nu-i mai port, dar degeaba. Tot pe ei îi aleg. Așa și cu festivalul de la Sibiu. Se întâmplă atâtea lucruri minunate și neobișnuite, că uneori mi se pare că trăiesc un personaj dintr-o piesă absurdă. De pildă, admiri o dansatoare din București. Care îți place foarte mult și pe care te duci s-o vezi în toate spectacolele. Dar n-ai curajul să-i spui. Și o vezi la Sibiu. O cunoști prin intermediul unor italieni stabiliți în Germania-care-s șansele?!-, o trupă de dans contemporan venită în cadrul festivalului. Mergeți la un spectacol împreună, iar ea se așază lângă tine, spunându-ți că te știe de undeva… Cât de absurd și de frumos. Sibiul în timpul festivalului pare a fi planta lui Oberon care te face să te îndrăgostești. Realitatea devenită vis. Și visul devenit realitate. Cum a fost pentru mine întâlnirea cu Judith State. Dansatoarea din piesa mea absurdă.
E 16 iunie. Se apropie de ora opt seara. Mâine plecăm spre București. Mă uit pe geam la casele cu acoperiș ciclop peste care alunecă soarele. Mă uit la străduțele pietruite, unde stătea clovnul care împărțea flori din baloane copiilor și statuia vivantă a lui Chaplin. Mă uit la teatru și văd ultimele afișe lipite. Traversez strada și merg înspre parcul din fața teatrului. Mă plimb pe Walk of Fame și văd steluțele lui Silviu Purcărete, Eugenio Barba și Declan Donnellan. Steluțele astea n-au să mai strălucească pe cerul meu până anul viitor. Simt un gol în stomac și în suflet. Știu că ce trăiești aici nu mai trăiești nicăieri. Îmi spun că mai am doar un an și voi trăi din nou acest vis frumos. Îmi fac AMR-ul ca un soldat nerăbdător sau ca cel mai îndrăgostit dintre îndrăgostiți. Mi-aș dori să pot avea un steag, să-l arunc în sus, și să cadă la începutul acestui festival. Mă uit pe fereastră la munți. Parcă îmi spun să mă liniștesc, că vor fi aici și la anul. Și mă vor aștepta. Zâmbesc, îmi iau pantofii de dans, mi-i pun în rucsac și plec direct în Iad. Să văd Faust. Mă uit spre tavan și văd cerul. Se vede steluța lui Purcărete strălucind. Zâmbesc. Acum sunt gata de drum…