„Sieranevada”. De ce? Aşa. Cel mai probabil pentru că sună bine. Şi pentru că toată lumea se va întreba „De ce?”. Cristi Puiu spunea într-un interviu că ar fi putut la fel de bine să îşi intituleze filmul şi „Vaci la păscut în anul 2000”. Dar nu a făcut-o. Altă dată a spus că a căutat să desemneze un loc precis, că ar fi putut să dea adresa blocului în care se petece acţiunea, dar a mers către ceva extrem. Foarte extrem chiar. Căci Sieranevada nu doar că nu e un loc precis, dar nici nu există. Sierra Nevada, poate, da. Cu o falsă iritare cauzată de recurenţa interogaţiei, pe care, de fapt, a anticipat-o atunci când a ales acest nume de botez, răspunde întrebând la rândul său în conferinţele de presă: „De ce nu? Absolut orice se poate numi absolut oricum. Ce contează?” Acest dezinteres formal ascunde, însă, exact opusul. Plăcerea de a ridica semne de întrebare. Nevoia de a părea banal tocmai pentru a fi ieşit din comun. Când plantezi motive pentru a despica firul în patru, iar firul este despicat în patru şi opt şi şaisprezece, efectul este realizat.
Şi nici nu a fost să fie nominalizat la Oscar pentru cel mai bun film străin. Iar uimirea generală tare mare ne-a mai fost. Ca în fiecare an. Acum se dă vina pe marketing. Drept e că nişte figurine cu Lari sau cu Toni la ofertă la capacul de suc ar fi ajutat cumva promovarea. Şi mirarea asta e la fel de falsă precum problema titlului. Oscarurile la această categorie tot merg spre filme de artă. E nevoie şi de un contrapunct la tot marasmul comercial, şi la imaginile generate pe calculator. Ori noi la capitolul ăsta ne încăpăţânăm de ceva vreme. Uite-aşa. Pentru că orice se poate oricum, parcă ne-am făcut un scop în viaţă din a demonstra că e foarte artistic din punct de vedere cinematografic să mănânci ciorbă. Sau sarmale. Variaţiuni, că doar tema e generoasă.
„Sieranevada” este un film dens. Nu lung. Ci cu lungimi. Are atmosferă. Alternează unghiurile şi mişcările de aparat cât să nu te plictiseşti. În fond, cu toţii am avut de-a face cu situaţia de a sta într-un apartament suprapopulat la o reuniune de familie din care nu puteam să plecăm pur şi simplu, deşi asta era tot ce ne-am fi dorit. Iar feeling-ul ăsta e foarte bine redat de film. E claustrant, e sufocant, e bine făcut. Are mesaj. Aduce o grămadă de tipologii pe care le dezvoltă atât cât să fie interesante şi să îşi aibă rostul fiecare la momentul potrivit. E bine jucat. Ai toate motivele obiectiv şi profesional vorbind să îl apreciezi. Şi, totuşi, ştii când ieşi din sală că nu poate fi vreodată nominalizat la Oscar. Pentru că, dacă ai văzut filmele premiate în ultimii câţiva ani, diferenţele sar în ochi. Măiestria meşteşugului şi arta sunt despărţite de câteva nuanţe care ţin de cele mai multe ori de originalitate şi creativitate. Putem să ne punem ciorba şi sarmalele în cap cu cea mai mare graţie. Parcă nu va semăna nici cu „Amour” a lui Haneke, nici cu „La grande bellezza” a lui Sorrentino. Cât despre mesaj… depresiile noastre cazaniere, angoasele noastre de sufragerie oricât de multiplicate şi înghesuite ar fi ele între patru pereţi á la Sartre, nu prea pot concura cu „Leviathan”-ul rusesc sau cu „Fiul lui Saul” cel maghiar. Ghinion de neşansă. Nici măcar revoluţia noastră cea stoarsă şi răsinterpretată cinematografic nu e atât de impresionantă şi universal valabilă. Asta e. Nu avem stofă de catastrofă la scară mondială. Şi nici ciorba noastră nu prea e pe gustul tuturor.
Şi zău că e păcat de atâta talent. Frustrările noastre sunt de vină că nu trecem odată de pragul ăsta psihologic al unei culturi mici. Povestea în sine, implicaţiile psihologice, morale şi spirituale sunt acolo. Există o mie de motive de pus mintea la treabă în sala de cinematograf. Există motive, poate nu chiar o mie, să fii emoţionat. Şi să râzi. Să te tot dai într-un carusel de stări şi să crezi pe cuvânt fiecare personaj în parte. Nu poţi pur şi simplu să treci cu vederea peste interpretarea Danei Dogaru, a Anei Ciontea sau a lui Sorin Medeleni. Sunt personaje care îţi rămân în minte. Replici pe care le auzi în urechi ca un refren. Acel „Hai că ne aşezăm la masă” învăţat în copilărie şi perpetuat de-a lungul vieţii e reluat şi transformat în laitmotiv şi devine o glumă bună. Tatiana Iekel este surprinzătoare. Mimi Brănescu, din care se văd doar ochii într-o oglină retrovizoare în scena cea mai importantă pentru personajul său, poartă geaca de fâş cu glugă cu garnitură de blană sintetică de parcă ar fi bolta cerească pe umerii lui Hercule. Şi îl crezi. Valer Dellakeza în haine preoţeşti spune un monolog care sintetizează în câteva cuvinte aruncate la plecare în pragul uşii toată frica noastră ortodoxă. Pe Laura – interpretată de Cătălina Moga, soţia isterică care se lameantează cu vocabular intelectual-preţios o urăşti sincer după numai cinci minute şi te întrebi, pe bună dreptate, oare ce mănâncă ea la micul dejun?
„Sieranevada” este un film bun. Chiar foarte bun. Un urmaş demn de „Moartea domnului Lăzărescu” din mantaua căruia s-a cam iscat „noul val” românesc. Păcat doar că nu îşi şi depăşeşte înaintaşul, ci rămâne cu capul plecat, mergând descumpănit pe o potecă aridă în căutarea unei ciorbe, şi nu a unui Oscar.
Print