Silvian Vâlcu: Ar fi ideal ca teatrul să funcționeze ca instrument social

Îl știți din „Tipografic majuscul“, pus în scenă de Gianina Cărbunariu, unde joacă un tânăr intrat într-o istorie întunecată. Îl puteți vedea și în „Contra democrației“, noul spectacol regizat de Alexandru Dabija la Teatrul Odeon. L-ați văzut sau trebuie să-l vedeți și în producțiile independente – „Emigranții“ și „Zorba“. În scurt timp, va ajunge la public și primul lungmetraj în care a jucat, „Planșa“, în regia lui Andrei Gheorghe, care a avut premiera la ediția din luna februarie a Festivalului Internațional al Filmului de Dragoste de la Mons. Silvian Vâlcu este unul dintre cei mai tineri actori care s-au alăturat trupei Teatrului Odeon, unde se simte ca acasă. Crede că o comunitate teatrală se clădește, că e nevoie de mesaj social în teatru, într-o lume liberă, în care politicul joacă un rol copleșitor. Tocmai întors dintr-un turneu, Silvian Vâlcu povestește cu plăcere și seninătate despre opțiuni personale, despre posibilități și libertăți, despre rigori și dorințe.

Te-ai întors de curând din turneu cu „Tipografic majuscul”… Povestește-mi cum a fost!

Tocmai ne-am întors din Grecia, unde am jucat „Tipografic majuscul“. Am aterizat la ora unu, ziua, la Atena. Mai întâi, am ieșit pe străzile plin de soare și ne-am energizat, ne-am plimbat. De dimineață am mers la teatru pentru pregătiri. Iar grecii au săli incredibile! Am jucat într-un complex cu șapte săli, într-o sală cu gradene, de două mii de locuri, unde acustica era pur și simplu perfectă. Ei sunt foarte riguroși, îți dau imediat ce le ceri, fără să comenteze. Așa profesionalism n-am văzut nici la Paris, nici la Barcelona, unde oamenii sunt mult mai relaxați. Și grecii sunt relaxați, dar și foarte eficienți. N-am simțit nicio energie neplăcută. Poate că-mi plac în mod special și pentru că joc în „Zorba“, cu Ioan Mihai Cortea, un spectacol făcut după romanul lui Nikos Kazantzakis, un spectacol care crește și noi creștem cu el. Aseară tocmai i-am trimis un mesaj lui Ioan, în care-i spuneam că, pentru mine, „Zorba“ e ca o periuță de dinți pentru suflet. Și el mi-a răspuns: „Ce bine! Eu tocmai mă spălam pe dinți!“

E un spectacol pe care ar trebui să-l vadă cât mai multă lume, după un roman pe care ar trebui să-l citească la fel de mai multă lume.

E un spectacol care te curăță, o creație katarctică. Dacă nu pentru public, măcar pentru noi, cei care-l facem. E ca un pansament. L-am lucrat pornind de la monologul cu care Ioan a câștigat Marele Premiu la Gala Tânărului Actor HOP de la Costinești. Apoi, prieteni buni fiind și mergând noi pe la pădure pe la mine, mi-a spus că eu știu să-l ascult bine și că ar vrea să-l ajut să facă acest spectacol. Și am acceptat. S-a născut în frig, cum se nasc spectacolele care țin mult, cu sacrificii, pentru că atunci lucram la niște examene în facultate. Apropo de facultate, acolo a rămas un loc unde se mai experimentează cu adevărat din când în când, deși românii nu prea experimentează. E adevărat, există acolo și o deschidere spre telenovelă, din păcate, dar e și interes pentru experiment.

Mugur Călinescu este, în primul rând, un exemplu de simț civic, care nu prea e cultivat în școlile din România. La orele de educație civică noi făceam română sau chiuleam! Eu m-am născut în 1986 și doar trei ani din viața mea s-au petrecut sub comunism și n-am simțit absolut nimic, doar o energie la un moment dat, un șoc, pe care-l conștientizez și-l vizualizez.

„Tipografic majuscul“ e un spectacol care aduce în discuție o problemă sensibilă. Un tânăr care, în perioada comunistă, a intrat în vizorul securității… Cum crezi că se raportează publicul la el?

Mugur Călinescu este, în primul rând, un exemplu de simț civic, care nu prea e cultivat în școlile din România. La orele de educație civică noi făceam română sau chiuleam! Eu m-am născut în 1986 și doar trei ani din viața mea s-au petrecut sub comunism și n-am simțit absolut nimic, doar o energie la un moment dat, un șoc, pe care-l conștientizez și-l vizualizez. Dar nici pic de conștiință civică și nici frică. Asta mi-a reproșat Gianina (Gianina Cărbunariu, regizoarea spectacolului – n.red.) până la ultima repetiție: că nu mi-e frică atât de tare cât i-ar fi fost lui Mugur Călinescu. Da, de fapt nu înțelegeam. Dar am fost după aceea la protestele din Piața Universității și mi-am dat seama că trebuie să-ți fie frică. Am conștientizat frica și, după două zile de participare la proteste, a fost premiera. Am vorbit cu oameni pe stradă, cu prieteni care erau acolo zilnic. Și s-a trezit o dorință de libertate, măcar o umbră. Și așa ajungem la „Contra democrației“, unde poți să vezi limitele și de ce ar trebui să-ți fie frică. Uneori lumea iese de la spectacol. Unii sunt sensibili, nu pot să vadă sânge. Se întâlnesc cu Richard (Richard Bovnoczki), care trebuie să intre în scenă. El îi întreabă: „De ce plecați?“ Ei răspund: „Păi, pentru că este destul de dur“. Iar el le spune: „Păi, aceeași duritate o găsiți și afară, nu?“. Numai că afară e mascată, are forme subliminale.

Tu simți organic că trăiești într-o lume agresivă și absurdă?

Da, absolut. De exemplu, tocmai am ascultat la radio un reportaj în care oamenii ziceau cât de bine e să ai un loc de muncă. Da, dar numai în unele cazuri. Nu trebuie să devenim dependenți de un job. De-aia și suntem schingiuiți la locul de muncă. Eu nu, Doamne ferește!

Deci e bine la Teatrul Odeon?

La Teatrul Odeon este ca acasă. Ajung acolo și intru ca într-o meditație. Toate lucrurile vin spre mine, eu nu trebuie decât să le iau și să mă bucur de ele. Atâta tot. E un spațiu incredibil, actorii sunt minunați și staff-ul tehnic la fel. Nu mi-aș fi imaginat asta, după ce am auzit povești despre teatrul instituționalizat, cum că ar fi așa și pe dincolo… Ideea e că depinde întotdeauna de cum privești lucrurile. Dacă vrei să te implici activ, nimic nu te oprește. Fiecare cu libertatea lui.

Dar la Teatrul din Giurgiu, unde ai fost angajat un an, cum a fost?

Trebuie să iei ce e mai bun. Eu l-am prins în perioada în care a venit director Cosmin Crețu, care a încercat să facă ceva. Am intrat în „Crimă la Howard Johnson“, în regia lui Emanuel Pârvu. Ne-am jucat, ne-am făcut mâna. Am făcut spectacole pentru copii, pe frig. N-a fost rău deloc. Totul face parte din drum. Am plecat pentru că era timpul.

Comunitatea locală are nevoie de așa ceva?

Bucuria spectatorilor de acolo depinde de cât de mult investești tu și de ce calitate e investiția. Poți merge să faci bani și să subjugi oameni sau să încerci să faci bine pentru toți. Să conduci un teatru e o răspundere mare. Dar trebuie să ai serenitate. Dacă nu, te tot plângi că n-ai bani… În actorie se pot face lucruri atât de frumoase cu atât de puțini bani. Poți să faci un atelier câteva luni și să iasă o bijuterie, pentru care-ți trebuie doar câteva scaune.

Cum a fost cu „Emigranții“?

Exact. Am stat patru luni într-un pod neîncălzit, ne-am cunoscut, s-au născut iubiri între prieteni. Spectacolul se joacă și acum, a fost selectat în festivalul Național de Teatru și nu poate decât să mă bucure. Împreună cu Lari Giorgescu, m-am dus la Institutul Polonez să cerem sponsorizare. Ne-am îmbrăcat cum am putut noi mai bine, le-am cerut bani, ne-au dat bani. Nu e chiar știința rachetelor!

Dar dacă vor începe exploatarea prin fracturare hidraulică, nu mă văd rămânând în România, care va fi un loc de exploatare peste cadavre. Nu știu dacă aș vrea să-mi cresc copilul aici, să-i spun că apa noastră nu se poate bea. Dacă politicul o să ne sape atât de tare, n-o să pot accepta. Am și eu limite. Și joc în două spectacole care vorbesc despre puterea politicului! În „Tipografic majuscul“ fiecare replică e din dosar și are un sens precis. Colegii lui Mugur Călinescu încă trăiesc. Acum trei spectacole a venit o doamnă la mine după reprezentație și mi-a spus că a fost colega lui. Eu nu am avut, la vârsta lui, conștiința lui civică. Poate doar empatică.

Mulți colegi de breaslă din zona ta de vârstă nu au deloc seninătatea ta.

Nu sunt de judecat. Asta e o opțiune personală. E greu să locuiești în București, nu? Dar nici atât de sumbru nu e. Mie mi se pare că mulți dintre ei sunt fericiți, oricum, mult mai fericiți decât actorii din Franța sau de la Barcelona, de exemplu. Acolo se chinuie mai mult, trebuie să scoată din piatră seacă. Aici încă avem resurse, ne chinuim să ieșim cu decorul din facultate, să facem ceva… Am văzut aceeași vervă și aceeași dorință de tinerețe și de nou la colegii din Teatrul Odeon. Trebuie doar să găsească un mediu propice și doi-trei oameni. Eu am găsit. De la primul spectacol de la Odeon, în care am înlocuit un coleg în „Marchizul de Sade“ fără să fi făcut vreo repetiție. Mi-am zis că trebuie să mă duc în plin și așa am făcut. Așa am făcut și în spectacolul regizat de domnul Dinu Cernescu. N-am renunțat să mă joc și să intru în plin. Dacă nu m-aș fi simți bine în rolul meu mic (Steve Hubbell în „Un tramvai numit dorință“ de Tennessee Williams – n. red.), n-ar fi ieșit nimic. După atelierul de la Mogoșoaia, când m-am despărțit de domnul Andrei Șerban, am dat mâna și i-am spus că acum, după 20 de zile trecute împreună, este unul dintre profesorii mei. Cum spuneam, trebuie doar să înveți să vezi frumosul.

Școala de actorie te învață asta?

Da. Eu am fost norocos. Am avut profesori care veneau sâmbăta și duminica la școală pentru că aveam nevoie de repetiții. Am avut colegi care nu aveau telefoanele la ei când repetam eu o scenă sau nu ascultau muzică. Am primit rigori de la domnul Liviu Lucaci sau de la domnul Marius Gâlea. De exemplu, de la cel din urmă am învățat că fetele n-au voie să care nimic. Și asta mi-a devenit instinct în orice împrejurare.

Dar că după facultate urmează o luptă ai învățat?

Instinctul de luptă nu ne-a fost implementat în facultate și, oricum, eu cred că poți să reușești și fără el. Și nici instinctul de competiție. Am jucat întotdeauna cu dublură, niciodată n-a fost nicio problemă. Poate am fost într-o bulă… Și acum, lucrând la lungmetrajul care o să aibă premiera, am simțit același lucru.

Prima expriență în cinematografie?

Da. Și prima experiență cu munca de tip hollywoodian… Te antrenezi o lună ca să știi să ții spada în mână. Opt ore de muncă pe zi, pe lângă filmări. Alergam pe malul mării în fiecare dimineață, apoi mergeam la antrenamente. Scrima e un sport curat, care te învață mult. Iar sportul și actoria se aseamănă în credință. Trebuie să te duci în necunoscut ca să descoperi o nuanță nouă. Asta am văzut și la workshopurile lui Andrei Șerban, unde am învățat să ascult, căci „nicio liniște nu seamănă cu cealaltă“, cum spune el. Dacă asculți și pui un gând bun, se poate să fie frumos.

La workshopurile lui Andrei Șerban am învățat să ascult, căci „nicio liniște nu seamănă cu cealaltă“, cum spune el. Dacă asculți și pui un gând bun, se poate să fie frumos.

Dar la actorie cum ai ajuns după ce ai fost într-o clasă de matematică-informatică în liceu?

Părinții mei au vrut mult, habar n-am de ce, probabil că au fost inspirați. Mie îmi plăceau mult poeziile, îmi citatea tata „El Zorab“. Un an și jumătate am făcut echitație, sărituri peste obstacole. Acolo am învățat mult. E o relație la limită, ca în teatru. Sunt momente în care totul depinde de cal și ești pe mâna relației pe care ți-ai clădit-o cu el în fiecare zi. Când galopează, nu poți decât să-i dai o direcție. Iar la Covasna am locuit tot într-o bulă. Mi s-a lăsat destulă libertate. La 12 ani eram revoltat, mi-am pus cercel, m-am luat la bătaie! Într-un oraș de provincie eul se cultivă cel mai bine. Acolo, fiecare om e un individ, ceea ce în metropolă nu simți întotdeauna.

La București ești bine?

Da. Dar dacă vor începe exploatarea prin fracturare hidraulică, nu mă văd rămânând în România, care va fi un loc de exploatare peste cadavre. Nu știu dacă aș vrea să-mi cresc copilul aici, să-i spun că apa noastră nu se poate bea. Dacă politicul o să ne sape atât de tare, n-o să pot accepta. Am și eu limite. Și joc în două spectacole care vorbesc despre puterea politicului! În „Tipografic majuscul“ fiecare replică e din dosar și are un sens precis. Colegii lui Mugur Călinescu încă trăiesc. Acum trei spectacole a venit o doamnă la mine după reprezentație și mi-a spus că a fost colega lui. Eu nu am avut, la vârsta lui, conștiința lui civică. Poate doar empatică.

La Café-Godot, joc un spectacol care are la bază „Conferința păsărilor“, celebrul poem sufist, spectacolul fiind făcut la un workshop în Portugalia și jucându-se deja la Sibiu și la Cluj, datorită lui Bogdan Nechifor. Problema este exploatarea hidraulică. Ea ajunge la noi în sat. Ce facem? În fiecare dintre cele șapte văi se blochează câte un personaj: Primarul, Activistul (rolul meu), Profesorul etc. Ce e de făcut? Dacă ești de părere că dragostea va rezolva totul, ești blocat în valea ta. Cu agresivitate se va rezolva? Șapte variante și un debate, într-un fel de teatru-forum, la care se implică și spectatorii.

Te-ai gândit să faci teatru într-o altă limbă?

Aș vrea foarte mult să joc în maghiară. Mi-ar fi la îndemână, plus că maghiara are o muzicalitate și un tragism din care pot învăța ceva. Tradiția actoricească maghiară n-o cunosc, dar poate fi de ajuns să mergi la un spectacol în care joacă Bogdan Zsolt, un profesor minunat, și deja înveți mult. Însă aș vrea ca spectacolele care se joacă acasă la mine, la Covasna, să fie organizate de asociații în care există și români, și maghiari. Sunt împotriva disocierii pe… culori. Apropo, și la Covasna, unde am o casă frumoasă, lângă munte, se exploatează hidraulic. Iar eu vreau să mă întorc acasă. Ai mei o duc bine. De ce trebuie să nu fie bine? Nu pot să merg să le tai cablurile acolo, dar pot vorbi cu oamenii sau să-i chem la spectacole care să-i facă să gândească.

Părerea mea e că nu se poate să montezi o piesă cu gândul numai la succesul de public. Sigur, n-ai decât să faci teatru bulevardier, dar trebuie să-i dai spectatorului măcar o fărâmă care să înflorească întru binele comun. Spectacolele proaste se apropie mult de ce oferă televiziunea. Iar oamenii vin la teatru pentru că uneori se satură de televizor. E păcat să nu-i prindem și să nu le dăm ceva elaborat.

Teatrul poate funcționa ca instrument social?

Ar fi ideal. Numai că e nevoie de foarte mulți oameni cu simț civic care să facă proiecte de genul ăsta, pentru că n-o să facă bani din ele, dar o să schimbe ceva.  La New York mișcarea culturală a influențat mult politicul, nu? De putut, se poate. Numai că e nevoie de o conștiință comună.

În teatrele de stat e loc pentru așa ceva?

Părerea mea e că nu se poate să montezi o piesă cu gândul numai la succesul de public. Sigur, n-ai decât să faci teatru bulevardier, dar trebuie să-i dai spectatorului măcar o fărâmă care să înflorească întru binele comun. Spectacolele proaste se apropie mult de ce oferă televiziunea. Iar oamenii vin la teatru pentru că uneori se satură de televizor. E păcat să nu-i prindem și să nu le dăm ceva elaborat.

Citești cronici de teatru?

Da. Dar mi se pare că, în timp, s-a produs o separare între munca la un spectacol și teatrologie, între practicieni și teoreticieni. Cred că teatrologii ar trebui să asiste la repetiții, să urmărească parcursul spectacolului până la premieră și după. Așa se analizează un proces artistic. Trebuie să pornească de la bază și să meargă până la final, apoi evoluția spectacolului în timp. E nevoie de apropiere. Nu participi la ceva doar teoretizând și dând verdicte. Din asta nu iese chiar nimic.

Teatrul experimental este seva teatrului instituționalizat și atelierul poate combate invazia comercialului. Fronturile trebuie să se unească, trebuie să existe schimburi de locuri. Cei din teatrul independent trebuie să tindă spre profunzime, spre texte mai grele, iar cei din teatrul de stat trebuie să vadă cum e să faci teatru underground.

Dar o comunitate teatrală există la noi?

Se clădește o comunitate foarte strânsă între artiști. La festivalul de la Timișoara mi-am dat seama că în spectacolele alese joacă foarte mulți prieteni de-ai mei, cu care parcă te poți ține de mâini. Iar teatrul experimental este seva teatrului instituționalizat și atelierul poate combate invazia comercialului. Fronturile trebuie să se unească, trebuie să existe schimburi de locuri. Cei din teatrul independent trebuie să tindă spre profunzime, spre texte mai grele, iar cei din teatrul de stat trebuie să vadă cum e să faci teatru underground.