Este unul dintre actorii reprezentativi de la Unteatru, unde joacă în spectacolele „Trădare”, „Are nevoie de multă atenție”, „Liliom” și, cel mai recent, în „Frig”. Din 2015 este angajat al Teatrului „Maria Filotti” din Brăila, dar continuă să joace și în București, fiind mai degrabă actorul unor două orașe. A lucrat cu Vlad Cristache, cu Cristi Juncu, cu Sânziana Stoican și se simte atașat de generația sa cu care a crescut și s-a format. La puțin timp după reprezentația de la Teatrul Odeon a spectacolului „Prințul nefericit”, m-am întâlnit cu Silviu Debu din dorința de a-l descoperi ca actor, din ce în ce mai prezent în producțiile de succes de la Unteatru și de la Teatrul „Maria Filotti”. Dincolo de calitatea umană, de modestia, profunzimea și timiditatea lui, am aflat că îl pasionează regia de teatru, fiind deja student, la master, la Bratislava. În treacăt, îl menționează pe John Cassavetes care îl inspiră nu numai să regizeze, dar și să se gândească la posibilitatea de a juca în propriile spectacole.
Acum doi ani te-ai angajat într-un teatru. Cât de important a fost acest pas pentru tine?
Cred că e important să aparții de un loc. E ca și cum ai avea o casă la care să te întorci. La fel de importantă e și partea financiară. Câștigi și din teatrul independent, dar e o sumă infimă și oricum nu de asta te duci acolo. În teatrul independent toată lumea vine de plăcere, asta e super tare. Nu te duci decât dacă îți place și știind că nu câștigi bani. La început, când mai luam câțiva bani pentru un spectacol, mi se părea ceva extraordinar pentru că tot timpul uitam, nu mă așteptam să primesc ceva. Pe când la teatrul de stat iei un salariu, aparții unei instituții, te gândești că poate în viitor o să ai o pensie sau vechime.
În teatrul de stat ai și alte avantaje în afară de cele financiare?
Am avut noroc și mă bucur că fac parte din familia de la Unteatru, dar dacă n-aș fi fost acolo nu știu ce s-ar fi întâmplat. Sunt mulți care nu au șansa asta. Zici că mergi pe nisipuri mișcătoare, nu ai niciun fel de stabilitate. Îți spui „azi fac asta, dar mâine ce mai fac?” Așa că de bine, de rău în teatrul de stat e ca acasă, ai unde să te întorci. Sau, dacă nu-ți convine, ai de unde să pleci.
Ai fost și tu pe nisipuri mișcătoare?
Am cam jucat după ce am terminat facultatea, dar totdeauna la discuțiile cu colegii îmi aduc aminte că-mi era frică de ce o să fie după ce termin. Și toți actorii tineri spun asta. Chiar te întrebi „cine mă ia?, cine mă sună?”. O parte care nu-mi place la actorie e că trebuie să aștepți tot timpul. Faci proiectul ăsta, și apoi ce mai faci? Lumea zice că dacă ești bun apare ceva, dar nu cred că e valabil întotdeauna. Ține și de viața „extra-teatrală”. În fiecare generație există actori care sunt foarte talentați, dar dispar. Și alții, la care nu te-ai fi așteptat, ușor-ușor ajung să facă lucruri. Cred că talentul e să faci, bine sau rău, nu contează. Continuând să faci, te vede lumea, știe de tine.
Lumea zice că dacă ești bun apare ceva, dar nu cred că e valabil întotdeauna. Ține și de viața „extra-teatrală”. În fiecare generație există actori care sunt foarte talentați, dar dispar. Și alții, la care nu te-ai fi așteptat, ușor-ușor ajung să facă lucruri. Cred că talentul e să faci, bine sau rău, nu contează. Continuând să faci, te vede lumea, știe de tine.
Adică talentul nu e ceva intrinsec, ca o comoară ascunsă?
Normal că, dacă nu ai talent, nu ai cum să faci meseria asta, dar poți să ai suflet de artist și să nu ai disciplină. De fapt asta e problema; dacă nu ai puțină disciplină, nu prea ajungi să faci nimic. Eu așa cred și chiar am avut colegi cu talent, cu suflet de artist, dar care aveau o viață haotică, se ocupau de alte chestii, nu veneau la timp la repetiții, nu-și învățau bine textul și apoi au dispărut.
Tu cum ai învățat să fii disciplinat?
Prima dată când m-am gândit cu adevărat la asta a fost la un workshop, la Paris, cu regizorul rus Anatoli Vasiliev. Doar asistam, adică nu aveam voie să vorbim sau să interacționăm cu el. Puteam doar să ascultăm ce vorbea cu oamenii care plătiseră ca să participe la workshop. Erau propuse două subiecte – Cehov și Dostoievski –, iar ei (actori, regizori, profesori din Franța) lucrau pe „Unchiul Vania”. Și le-a pus o întrebare: pe moșia cui se petrece acțiunea? Era moșia lui Serebreakov. Dar ei au zis cu totul alte răspunsuri, au stat aproape o oră și au dezbătut problema asta. Apoi Vasiliev le-a spus să deschidă cartea, să citească personajele și jos scria „acțiunea se petrece pe moșia lui Serebreakov”. Răspunsul era pe prima pagină. În artă trebuie să ai nu multă, dar măcar puțină disciplină. Dacă ai repetiție de la 10 dimineața, să vii la 9:30 pentru că totdeauna o să vrei să fumezi o țigară și să mai vorbești cu prietenii, să faci puțină încălzire fizică, vocală, să te gândești acasă puțin la rol, la piesă sau la ce vrei să faci mâine. La workshop nu erau studenți, ci profesori, actori. Ori erau emoționați, ori nu știu, dar mi s-a părut o mică lecție.
Cât de concentrat/disciplinat poți să fii când ai mai multe proiecte în același timp?
Nu-mi place deloc să lucrez la mai multe proiecte în același timp, dar e greu să refuzi, mai ales dacă îți și plac. Iar când ești tânăr, nu prea refuzi. Când nu ești angajat nicăieri și ți se oferă un rol, actorii nu zic „da, să mă mai gândesc”. Când ți se propune ceva, joci aproape orice. Dar când faci mai multe proiecte deodată, e ca și cum ai avea două iubite în același timp, e dubios. Nu poți să te concentrezi pe un singur lucru, fugi de la o repetiție la alta… Nu zic că nu se poate, dar mie nu-mi place. Am trăit o singură dată asta și mi se părea că le fac prost pe amândouă, la jumătate de măsură.
Crezi că mai există vreo rivalitate între teatrul de stat și cel independent, din moment ce oricum își împart artiștii?
Acum pare o prietenie, parcă s-au împăcat. Sunt și din ce în ce mai multe spectacole independente invitate în Festivalul Național de Teatru… Înainte era un război.
Acum se încurcă la programarea spectacolelor.
Dacă ai avea un salariu foarte mare, încât să nu-ți convină dacă te dau afară de la teatru, ai repeta doar acolo și toată lumea ar fi doar acolo… Dar cred că problema asta va exista întotdeauna, mai ales în București.
Când faci mai multe proiecte deodată, e ca și cum ai avea două iubite în același timp, e dubios. Nu poți să te concentrezi pe un singur lucru, fugi de la o repetiție la alta… Nu zic că nu se poate, dar mie nu-mi place. Am trăit o singură dată asta și mi se părea că le fac prost pe amândouă, la jumătate de măsură.
Crezi că există cu adevărat generații sau doar grupuri de artiști care se coagulează și merg într-o anumită direcție?
În cazul meu și al colegilor mei (Vlad Cristache, Sânziana Stoican, Ionuț Vișan, Sabrina Iaschevici) cred că vorbim aceeași limbă și e mai ușor să lucrăm împreună. Nu mi se pare că suntem un grupuleț, o bisericuță, ci că suntem o generație. Mă bucur să știu că o să mai lucrez cu ei. Avem aceleași amintiri, am avut aceiași profesori, am trecut prin aceleași experiențe și e mai ușor să ne înțelegem unii pe alții. La un moment dat, în facultate, exista un fel de sală de sport și ne-am adunat acolo, încercând să facem o trupă sub bagheta celor de la regie – Vlad Cristache, Sânziana Stoican și Andreea Iacomiță. Noi, de capul nostru, fără profesor, încercam să lucrăm după metoda lui Michael Chekhov, față de Stanislavski care ni se preda în școală. Dar până la urmă nu a ieșit, ne-am certat.
De ce visurile astea frumoase nu rezistă și se spulberă așa repede?
Atunci fiecare a început să facă altceva, trebuia să și muncim. Eu mă îndrăgostisem, nu mai veneam la timp la repetiții și chiar Sânziana Stoican mă dăduse afară. Apoi nu s-au mai înțeles nici regizorii… Poate la bere ai o idee genială și toată lumea vrea s-o vadă împlinită, dar a doua zi dimineață e ca și cum ai fi visat. Rar se nasc trupe importante și se împlinesc visurile din facultate, pentru că trebuie să existe cineva cu mână de fier care să acționeze, fără să-și pună prea multe întrebări.
Îți place să riști?
Îmi place, dar nu prea o fac.
Când ai riscat ultima oară?
În facultate, când lucram Cehov. Făceam scena cu Nina și Treplev și încă sunt convins că a fost foarte bine. Îmi aduc aminte de o iubire din liceu, care credeam că mi-a distrus viața. Vorbisem cu o fată să ne întâlnim seara, era iarnă și cred că am așteptat-o vreo două ore și ceva. Eram așa de îndrăgostit, încât credeam că o să vină. Întâmplător, a ieșit la geam să scuture o față de masă și mi-a zis că a uitat de întâlnirea noastră. Apoi, când o vedeam pe stradă, mă țineam țanțoș și eram foarte caustic, chiar nesimțit. Și am jucat scena cu Nina, gândindu-mă fix la prima mea iubire din liceu. Îmi era greu, dar am riscat și a ieșit foarte bine. Era totul foarte comic. Atunci cred că a fost ultima oară când mi-am pus direct sufletul pe tavă.
Cum poți să fii sincer când construiești un personaj?
În teatru poți să faci tot ce nu ai curajul să faci în viață. Dacă un personaj trebuie să ia o decizie, mă gândesc că e valoros ca personajul să ia decizia pe care tu, în viață, nu ai lua-o niciodată, de frică. Ai vrea foarte tare s-o iei, chiar dacă o să pară că e un gest extrem sau că ești nebun. Să faci în teatru, exact ce nu ai face în viață. Și atunci cred că se naște paradoxalul, devine interesant și pentru spectatori și îți depășești și tu niște limite. Cumva arăți o bucată ascunsă din tine, pe care nu o știi decât tu și de care poate ți-e rușine.
Ce ai aflat despre tine prin teatru?
Că sunt foarte fricos. În viața de zi cu zi am o mulțime de frici, la un moment dat am făcut și o boală de piele din cauza stresului. Ușor, ușor a început să-mi fie mai puțin frică. Eram în școală, lucram și voiam să fie totul bine, dar am avut o reacție adversă, se pare. Atunci, într-o noapte, am scris într-o agendă toate lucrurile de care îmi era frică: de boală, de Dumnezeu, de armată, de tata, de chestii noi, de mâncare nouă. Tot felul de frici absurde, care nici nu existau. Nu călătoream deloc, tot de frică. Sigur m-a ajutat și teatrul să fiu mai relaxat, mai deschis, mai curajos.
Studenților ce sfat le-ai da?
Să nu-și dorească se demonstreze nimic. E cel mai greu. E un fel de nepăsare, dar să nu fie una distructivă. Pur și simplu să nu te gândești că o să mori dacă spectatorilor nu o să le placă. Asta nu înseamnă că ce ai făcut nu e bine.
În teatru poți să faci tot ce nu ai curajul să faci în viață. Dacă un personaj trebuie să ia o decizie, mă gândesc că e valoros ca personajul să ia decizia pe care tu, în viață, nu ai lua-o niciodată, de frică. Ai vrea foarte tare s-o iei, chiar dacă o să pară că e un gest extrem sau că ești nebun. Să faci în teatru, exact ce nu ai face în viață. Și atunci cred că se naște paradoxalul, devine interesant și pentru spectatori și îți depășești și tu niște limite. Cumva arăți o bucată ascunsă din tine, pe care nu o știi decât tu și de care poate ți-e rușine.
Ți-e frică de ratare?
Da. Prin 2012 am avut o criză când aveam 26 de ani și mi-am dat seama că peste patru ani o să fac 30 și că o să îmbătrânesc și mă întrebam ce-am făcut eu cu viața mea. Eram la Brașov, repetam, m-am trezit și am citit un roman până dimineața. M-am uitat la internet la filme pe care trebuia să le văd neapărat. Parcă înnebunisem. Dar depinde și cu cine te compari. E bine să te uiți și jos, și sus, dar dacă te uiți numai în sus și niciodată jos, e cam dureros. Ca să-ți dai seama unde ești, trebuie să te uiți și înainte, și înapoi.
Vorbeai într-un alt interviu despre momentul ciudat în care ai realizat că o să mori.
Da, încă mai scriu din când în când. Câte zile am trăit, câte mai am. Am un jurnal în care scriu zilele.
Cum adică zilele?
Adică am calculat: 25.570 de zile. Câte am trăit până acum, câte mai am până la 70 de ani, dacă am norocul să trăiesc până la 70. E interesant să-ți dai seama că viața nu e pentru totdeauna. Când jucam poker pe bani, nu pe internet, îi vedeam, nu erau niște fise colorate. Dar când aveam banii în mână, mă gândeam înainte, nu puneam așa ușor 50 de lei pe masă. Așa e și cu viața, nu știi câte zile ai, dar când le pui pe hârtie e foarte ciudat. Suntem ca secundele, ne ducem. Dar nu mă gândesc la asta în fiecare zi, că o iei razna. Din când în când, mă mai uit în carnețel și îmi dau seama că au trecut 43 de zile fără să fac ce-mi place cu adevărat, fără să mă simt bine.
Și după ce-ți numeri zilele, care crezi că sunt bucuriile tale?
Să cânt la chitară; în general lucrurile pe care le fac eu cu mine. Să merg într-o vacanță cu ai mei, pentru că nu au mers niciodată cu avionul. Îmi dau seama și că teatrul nu înseamnă tot. Și dacă ai o zi mai proastă, nu moare nimeni, sunt alte lucruri mai importante.
Print