S.Ș.: Draga mea Silvia, emisiunea pe care tu ai creat-o, realizat-o, gândit-o, de care te-ai îngrijit ca de un copil, „Lumea Dansului”, încă suscită discuții, dezbateri, prilej de amintiri extraordinare, în rândul celor care au avut șansa s-o urmărească la televizor. Mi-ar face mare plăcere dacă am putea să rememorăm drumul tău până la realizarea acestei emisiuni și te întreb cum ai ajuns tu în zona dansului? Cred că puțină lume știe, în ziua de astăzi, că tu de fapt ai absolvit Liceul de Coregrafie și ai ajuns apoi la Televiziune. Poți să-mi povestești cum ai ajuns la Liceul de balet?
S.G.: Din dragostea mare a Mamei, și cum se întâmplă de obicei. Și-a dorit foarte tare, cred că în copilăria ei, în tinerețea ei, să devină artist. Nu știu ce, poate balerină… Nu mi-a spus niciodată. Mama era o femeie superbă, divină aș putea spune. Sau eu o divinizam… Și în momentul în care eu am sosit, cred că ea și-a spus: „acum eu voi pune în ea ceea ce eu n-am realizat”. Cred că se întâmplă chestia asta cam în multe cazuri. Și atunci, la patru ani și jumătate… Mama avea un concept: copilul nu are voie să aibă timpi morți. Drept pentru care, sigur, se joacă… la vremea respectivă – noi vorbim de anii ’50 – trebuie să-i găsim ceva să facă. Și pentru că era o mare iubitoare de artă, m-a dat la niște cursuri de balet la Casa Centrală a Armatei. M-a dat la pian, m-a dat la limba franceză. Eu toată săptămâna aveam un program riguros. Așadar, aș putea să spun, cu ochii de acum, că eu, practic – și cred că noi toți din balet – nu prea am avut copilărie. Prin „copilărie” înțelegând să ieși afară, să te joci, să dai cu piciorul, să mergi… eu n-am mers în viața mea cu bicicleta. Pentru că Mama îmi spunea: „nu se poate să mergi cu bicicleta Silvia, pentru că ți se dezvoltă mușchii de la picioare și n-ai voie”. Voiam să merg nu știu, să fac sporturi: „n-ai voie să faci sporturi pentru că, pentru balet…”, deci pentru Mama, visul ei era clar: baletul! De ce spun chestia asta, pentru că inițial m-a dat la pian, mi-a plăcut, și m-a băgat la primul an… În școala de muzică intrai în clasa a III-a și m-a băgat în clasa a III-a la Liceul de Muzică. Profesorul care era dedicat atunci anului respectiv a spus: „nu, noi nu facem pian, noi facem vioară”. Mama săraca de ea, cu niște eforturi extraordinare, mi-a cumpărat vioară și am ajuns acasă și am început să scârțâi. Scârțâiam pentru că nu aveam „ureche”. Vezi ce înseamnă părinții? „Dom’le trebuie să faci cutare lucru!” E o mare greșeală! Și după vreo două luni i-am spus Mamei: „eu vioară n-am să fac în viața mea, mama, pentru că n-am <auz>. Deci nu, nu, …. mă deranjează scârțâitul.” Nu aveam răbdare. Și Mama s-a dus la Liceul de Muzică și a zis: „Domnule profesor, scuzați-mă, asta e… copila…”. „Bine, zice, atunci dați-o la altceva”. Și am așteptat clasa a IV-a și mi-a zis: „Hai să încercăm la Liceul de Coregrafie”. Zice: „dacă tot ai făcut balet”. Așa am intrat! Îmi plăcea să mă mișc, dar nu puteam să spun că era o pasiune. Îmi plăcea să dansez. Eram foarte timidă. Și cred că pe undeva, cu bune și cu rele, acest liceu mie mi-a făcut bine, pentru că mi-a educat această mare timiditate. Pe de altă parte mi-a și impus, pentru că Liceul de Coregrafie îți impune foarte multe rigori. Și revin și-mi spun că eu n-am avut copilărie! Deci, e foarte frumos Liceul de Coregrafie, este minunat că l-am făcut. E o poveste întreagă! Noi am trăit într-un castel! Voi ați făcut Liceul de Coregrafie în alt spațiu. Noi am învățat în clădirea din strada Lemnea. Și cei care au trăit acolo, cam toți spun același lucru. Pentru că aveam vitralii, aveam niște oglinzi minunate, imense, de cristal. Era un loc de vis! Și profesorii erau minunați, trebuie să spun acest lucru. Poate acum, cu ochii de acum, văd chestia asta. Atunci nu știu dacă-mi dădeam seama atât de tare. Dar cred că îmi dădeam, pentru că noi veneam cu foarte mare plăcere la școală. Noi de-abia așteptam să vină dimineața, și tu știi foarte bine, veneam dimineața și mai plecam pe undeva seara pe la ora șapte, pentru că făceam cultură generală și făceam și balet. Da, am o amintire superbă despre acest Liceu de Coregrafie. Deși multe lucruri mi s-au întâmplat de-a lungul anilor, am avut probleme de sănătate, în fine… Am intrat la Operă. Am trăit și acolo lucruri foarte frumoase până în ’71. Am cunoscut mari personalități din lumea dansului care pentru noi, sunt așa… acum i-aș pune… chiar am recitit de curând Secolul XXI, scos de Alina Ledeanu acum un an sau doi și citesc acolo niște pagini extraordinare despre Stere Popescu. Cine mai știe cine a fost Stere Popescu? Cine mai știe cu adevărat cine a fost Irinel Liciu? Că tot mă întrebi de „Lumea Dansului”… Voiam acolo tot ce acumulasem eu, ca mare pasiune pentru această artă, deși, eu mi-am rupt această artă din viața mea în ’72. Așa a fost să fie și cred că nu am făcut bine ce am făcut, cu ochii de acum privind. După ’90, când am știut că îmi doresc să fac ceva nou, am vrut să mă dedic dansului, adică s-arăt lumii ceea ce eu știam foarte mult din backround-ul meu. De fapt, așa am început emisiunea!
S.Ș.: Înainte de această emisiune „Lumea Dansului”, eu te-am văzut pe tine prima dată în emisiunile cu Tudor Vornicu unde, tu trebuie să ne explici cum, aveai curajul să strecori și secvențe de balet. Cum se chema emisiunea aceea?
S.G.: Ca să fiu foarte corectă, Tudor Vornicu m-a preluat de la crăinicie într-un moment al sănătății mele când eu nu mai puteam să intru zi de zi în proiectoare. Și atunci el a spus: „vino tu la mine în redacție și vedem ce facem. Ai să prezinți cu mine sâmbătă!”
S.Ș.: Cum se chema emisiunea lui?
S.G.: „De la A la Infinit”, la început și după aceea „La sfârșit de săptămână”. Deci, eu am prins „La sfârșit de săptămână”. De ce? Pentru că Tudor a avut, în fine, urcușuri și coborâșuri în istoria televiziunii. La un moment dat a fost scos de pe post, după aia i s-a redat emisiunea, nu mai avea voie să apară în interviuri și atunci, momentul reapariției lui Tudor în această emisiune „La sfârșit de săptămână”, sâmbăta de la ora unu la șase, a zis: „eu am să intru cu tine!” Toate lucrurile bune și frumoase. Eu nu mai intram zi de zi crainică, numai că, puțină lume știe ce însemna Tudor Vornicu în momentul în care-ți spunea: „tu intri cu mine în direct”. Hopa! Iar trebuie să traduc ceva, acum dacă o să povestesc așa, o să spuneți voi: ei și ce, te-a luat moderatoare și… Ei bine nu! În anii ’70-’80, meseria de crainic era foarte frumoasă de altfel, noi eram într-adevăr vedete. Eram cinci și eram considerate vedetele acestei țări. Asta este! E o realitate. Aveam mașină la scară, aveam lucruri cumpărate de instituție, nu ne îmbrăcam cu lucrurile noastre. Mergeam la coafor, la cosmetică, la masaj… Acesta era programul nostru, numai că, în momentul în care veneai la serviciu, aveai foarte mulți tovarăși care te preluau de la sosire. Primul era șeful meu care-mi spunea: „vii cu două ore înainte” și nu înțelegeam de ce, „te machiezi matale, te îmbraci și cu o oră înainte să intri pe post, vii pe la mine”. Deschideam ușa și tovarășul acesta, Dumnezeu să-l odihnească pentru că a murit, se uita de sus și până jos, vedea cum sunt îmbrăcată, dacă nu-i plăcea îmbrăcămintea eu trebuia să mă schimb, dacă nu-i plăcea cum sunt machiată, la fel… Și ni se dădeau textele. Textele aveau cinci vize. Și în momentul în care tu intrai pe post, crainică fiind, nu exista prompter la vremea respectivă, frazele erau stupide, dacă mă întrebi cu ochii de acum: „bună seara stimați telespectatori, iată programul din această seară”, că erau două ore de program, „la ora 19 Telejurnalul…”, le știu pe dinafară. N-avea nimic solicitant și, cu toate astea, ce eram eu încorsetată la balet, dar în momentul în care intram pe post… De ce? Pentru că la orice schimbare pe care o făceai în fraza respectivă, ștampilată și răsștampilată, auzeai un clinchet: „tovarășa să vină la mine”. Această încorsetare, de exemplu pentru Sanda Țăranu nu însemna nimic. Poate trecuseră anii peste ea, avea o altă experiență. Pentru mine a fost de parcă m-ar fi ștrangulat cineva și intram cu asemenea emoție și atâta ardeam pentru cele câteva texte, încât în momentul în care Tudor Vornicu a zis: „tu vii și prezinți cu mine”, mi-am închipuit că o să am niște texte mai mari, aoleu trebuie să învăț, prompter nu era, în fine… De ce îți spun că Tudor era cu totul și cu totul special? În același moment, în același timp, deci în aceeași instituție, el m-a luat de mână și am venit la emisiunea „La sfârșit de săptămână”, într-o sâmbătă. Nu uit câte zile voi avea. Și cu două ore înainte mi-a arătat un sumar. Și a zis: „acesta-i desfășurătorul emisiunii de șase ore cu foarte multe rubrici”, și eu întreb: „și textul?”, „care text? noi doi vorbim liber”. În secunda următoare, vreau să-ți spun că de acolo a început școala mea, de fapt, de televiziune, improvizând. Sigur că aveam rigorile mele și că eu îmi făceam niște mici texte ca să fiu pregătită, ca să, nu știu ce… dar mi-a dat libertate! De aceea pentru mine Tudor Vornicu înseamnă foarte mult în cariera mea de televiziune. M-ai întrebat de rubrică. Tudor mi-a zis: „știu că ești pasionată de dans, știu că ai fost balerină, ce-ai zice dacă ai avea și o rubrică?” Pfui! De abia așteptam! Zice: „ce vrei tu, îți aduc ce vrei tu.” Și în momentul acela am început să caut în arhivă, să mă uit ce materiale mai existau. Îmi cumpăra Tudor niște programe. Eram cea mai fericită! Din păcate totul s-a întâmplat până pe 1 aprilie 1989, când a murit Tudor și când a trebuit s-o iau de la zero, pentru că într-un fel eram apărată de el în această redacție. Noi eram, să recunosc acum, un fel de stat în stat, nu se atingea nimeni de noi și m-am trezit la începutul lunii aprilie ’89 că eu sunt a nimănui, că nu fac parte din nicio redacție. Nu eram redactor, eu eram în continuare craincă, dar lucram ca redactor. A venit ’90-ul și atunci am zis că trebuie să fac ceva. Și mi-am propus să fac o emisiune de dans. N-a fost „Lumea Dansului” din primul an, au fost diverse spectacole. Primul meu spectacol l-am făcut imediat după ’90, am avut acest curaj pentru că Tudor îmi dăduse aripi. Tudor a zis: „vei face meserie de televiziune, nu știu ce vei face, dar vei face meserie de televiziune”. Meserie însemnând în spatele camerei de luat vederi ceea ce este un mare lucru. Terminasem crăinicia, o mâncasem, știam cu ce se mănâncă, gata. În spate este… minunat! Ești creator în spatele camerei de luat vederi. Ce poate să fie mai frumos? Ca un regizor, ca un producător, ca un realizator. Toate le ai acolo și tu ești deasupra tuturor. Ai grijă de operatori, ai grijă de toți, pentru că se formează o familie. Eu zic familie. Sunt mulți însă care nu-mi acceptă această titulatură, dar eu cred că o echipă, dacă nu lucrează în televiziune ca o familie, să le înțelegi greutățile, să le înțelegi bucuriile oamenilor cu care trăiești, nu poți să faci echipă în televiziune. Așadar am făcut „Peregrinatio” cu Sergiu Anghel și Beatrice Rancea, la ora respectivă o chema Beatrice Bleonț, un spectacol cu care am și luat un premiu și astfel aripile mi-au crescut. Un premiu la ACIN (actualmente UCIN), premiu de imagine cu Alioșa Stroian, operatorul, directorul de imagine, un om minunat, din păcate s-a dus și el prea repede. Și am făcut nebunii, Simona, la vremea respectivă, cu Sergiu Anghel. Gândește-te în anii ’90, în studio-ul mare 3, eu am făcut un fel de bazin cu apă. Acum văd la „Dansez pentru tine”, peste tot văd… Sergiu avea niște idei minunate! Doina Anastasiu regizoarea, și ea fostă elevă a Liceului de Coregrafie, ea este o Maestră în a „tăia” dans. Cam tot ce am făcut eu, spectacole de dans, le-am făcut cu Doina Anastasiu. Făceam nebunii! Și am făcut cu Beatrice într-un bazin cu apă, în anii ’90. Am făcut după aceea în ’94 cu Liliana Iorgulescu „Sarea Pământului”, când Dan Manoliu mi-a spus: „ce ar fi să facem tot platoul…” – dacă ții minte Pina Bausch a făcut în anii ’70 „Sărbătoarea Primăverii” pe pământ, iar Manoliu a zis: „hai să aducem în studio-ul 2 pământ!”. Liliana a zis: „vai, minunat pentru „Sarea Pământului”, facem!” Nu uit nici acum și cred că toți din echipă nu vor uita cum a venit un camion cu pământ, ni l-a descărcat și am început să aducem în saci pământul, să-l punem în studio. Numai că acel pământ era adus de nu știu unde și era plin cu cioburi! Timp de șase ore, eu, femeile de serviciu, operatorii, toată echipa, toți, Liliana, dansatorii toți, toți am adunat ciob cu ciob. Vezi ce înseamnă pasiune? În anii ’90 lucram cu o pasiune în televiziune, plecam la ora 12 noaptea, nu erau programele restrictive, adică dacă nu terminai stăteai până când reușeai să termini. Ei bine, noi pierzând atâta timp cu curățatul cioburilor am plecat atunci undeva la 12 noaptea. Lucruri minunate! Deci fiecare spectacol pe care voi îl vedeți, dacă au mai rămas și cred că au rămas în televiziune, deși îmi pare rău că multe lucruri nu se mai văd acum: „Anotimpuri” cu Sergiu Anghel. Cred că aș putea să scriu și poate bine ar fi la un moment dat să mă adun cu Sergiu Anghel să scriem o poveste despre cum am făcut noi „Anotimpuri” în patru ani, deci fiecare anotimp l-am făcut într-un an. Ne pregăteam, venea anotimpul și filmam totul afară. Deunăzi, tu, pe Facebook mi-ai postat primul film de dans contemporan, așa era comentariul citat din presă. M-am bucurat enorm, am și scris la rândul meu, tot pe Facebook, că mă bucur enorm că este primul film de dans contemporan. L-am văzut, mi-a plăcut foarte tare. Numai că mi-ar plăcea ca lumea să știe că și noi am mai făcut filme de dans de televiziune. Eu spun „noi”, înțelegând echipa. S-ar putea să existe, dacă vrei, o separare între filmul de televiziune și filmul de dans contemporan. Adică noi nu lucram pe peliculă, deși cred că nici ei. Cred că au lucrat digital.
S.Ș.: Este interesant că acest film al Sandrei Mahvima, care se cheamă „Collective Identity”, precum și filmul Simonei Deaconescu „Silent Places”, sunt realizate de două foste studente ale lui Sergiu Anghel. Este de remarcat cum el, la rândul lui, le-a insuflat studenților săi nevoia de a cerceta și pe direcția aceasta.
S.G.: Ei vezi, asta n-am știut și asta demonstrează, de fapt, că el și-a dorit foarte mult să facă film de televiziune. Era pasionat! Simona, noi stăteam ore întregi împreună cu Doina Anastasiu, cu Alioșa Stroian, deci cu echipa, ore întregi ne adunam și discutam fiecare secvență. Iar Sergiu avea o fabulație… La „Anotimpuri” îți spun, pot să scriu un roman. La un moment dat ne-am dus undeva, deci trebuia să facem „Primăvara” de Vivaldi într-un loc în care înfloresc salcâmii. Bun, bun, totul e frumos, înfloresc salcâmii, dar nu trebuie să ai dreapta, stânga, sus, jos, la un plan general, stâlpi, fire. Și unde poți să faci chestia asta? Și Sergiu a zis: „păi, foarte bine mergem la Cornu că știu eu acolo un loc, ne urcăm pe creastă. Vedem noi cum, ne urcăm pe creastă și dansăm. Acolo sunt foarte mulți salcâmi înfloriți, eu am fost acolo într-o primăvară!” Cred că Doina Anastasiu și-a adus aminte că acolo într-adevăr nu sunt stâlpi. Trebuia să ne vezi cum făceam prospecții. Film adevărat! Am făcut prospecție și toți din televiziune au zis: „sunteți nebuni! Cum să aducem noi aici aparatura?” Am adus cu căruțe închiriate, cu cal, cu dansatorii în căruțe, ne-am urcat sus în vârful dealului, Sergiu trebuie să-și aducă aminte, iar Doina Axinte era solista filmului. La un moment dat Sergiu a zis: „trebuie vopsită cu aur”. „Sergiu, de unde să-ți aduc aur?” „Nu știu, repede machiajul, machiajul, aur!” Noroc că aveam. Am machiat-o toată, bustul gol, atenție! Nud, avea doar o trusă mică. Și pe vârful dealului Doina dansează, are solo-ul și după aceea este roata care pornește la vale, i-a foc, în fine, nu vreau să povestesc trebuie văzut filmul. La un moment dat, din depărtare auzim: „Bade Ioane!”, „Șei?”, de pe dealul celălalt, „ăștia au venit să facă film porno!” Așadar, cum să nu-ți aduci aminte că Sergiu era înnebunit să facă film. Sunt lucruri minunate pe care nu pot să le uit. Din păcate el de abia la „Vara” de Vivaldi a luat o casetă VHS. Dacă-l întrebi pe Sergiu și dacă mai are, a filmat film în film ce facem noi pe Vulcanii Noroioși. Pentru că ăla este un alt roman. Noi am filmat „Vara” de Vivaldi pe Vulcanii Noroioși. Acolo nu exista lumină absolut deloc. N-ai unde să te legi să ai lumină pentru film. Cu grup electrogen, cu salvare pentru că trebuia să i-a foc dansatorii. Eram vreo 60 de oameni. Și pe Vulcanii Noroioși la un solo al unei dansatoare al cărei nume îmi scapă acum, care era de fapt gimnastă, fulgerul a apărut în timpul filmării. Și dacă vezi filmul, este exact pictura pe care Sergiu și-a dorit-o pe Vulcanii Noroioși. Fetele care fac un ritual pentru a aduce ploaia dansează, iar ulciorul trebuie să se spargă. Ele sparg ulciorul și în acel moment pe cer trebuie să vedem un fulger imens, moment în care vine ploaia. Așa era scenariul. În realitate așa s-a și întâmplat! Și am spus, Doamne, înseamnă că noi toți am vrut să facem acest film! Îmi pare atât de rău că nu se vede, că nu există postat pe nicăieri… N-aș putea să spun din ce motive, el există în arhiva televiziunii române. Poate bine ar fi ca cineva, Sergiu Anghel să-și ceară drepturile ….
S.Ș.: Să-l încarce pe youtube!
S.G.: Nu știu. Eu acum sunt ieșită din sistem total, dar îmi pare rău. Sunt lucruri minunate! Apropo de dansul contremporan și de copii aceștia, noii studenți ai lui Sergiu Anghel. Mă bucur enorm că fac și film, film pe peliculă, film pe cameră HD. Să facă film! Mi-am dorit în primii ani să fac cât pot spectacole și filme de televiziune. Ăsta era visul meu, de fapt, și am reușit cu Adina Cezar, Liliana Iorgulescu, Beatrice Rancea, Sergiu Anghel. Cu Răzvan Mazilu „Neliniștea” după „Casa Bernardei Alba”, cu Dan Manoliu, un foarte bun regizor, pe care l-am tras spre dans și chiar eram pasionați, făceam video clipuri. Adică ne apucase nebunia.
S.Ș.: Înțeleg că Televiziunea era foarte deschisă acestor proiecte, dacă ne gândim că astăzi nici nu mai există o emisiune de dans. Foarte interesant cum se derulează lucrurile, nu în sensul de a evolua, ci de a le pierde pe parcurs!
S.G.: Trebuie să spun neapărat un lucru. În spatele lui Tudor Vornicu au trăit și crescut foarte mulți oameni. Să nu uităm chestia aceasta. Unul dintre acești oameni este și Dumitru Moroșanu, care după ’90 mi-a devenit șef, redactor-șef. El avea redacția Divertisment și Muzică Clasică. Îi datorez enorm lui Mitică Moroșanu pentru că fiind și el un mare instrumentist la viața lui, el absolvind Conservatorul, era un om de artă. Și mi-a spus: „am foarte mare încredere în tine”. Eu am luat foarte repede premii și atunci normal că televiziunea mergea la toate festivalurile cu aceste filme de dans. Ce putea să fie mai frumos? Și dacă-ți spun, Simona, că nici măcar costurile nu erau foarte mari. Era pasiunea noastră pentru că ne duceam, Doamne Dumnezeule, în fine… Nu se mai poate face. Este o altă televiziune acum. Din păcate! Sosirea televiziunilor particulare, cu bune și cu rele, a însemnat tabloidizare, iar televiziunea publică ar trebui să fie în continuare generalistă și cu emisiuni pentru toate genurile. Ea este o televiziune formativă, ar trebui să aibe în continuare și o emisiune de dans. Sunt ieșită din sistem și nu pot să comentez mai mult.
S.Ș.: Când anume a început emisiunea „Lumea Dansului”?
S.G.: În momentul în care am văzut că numărul producțiilor crește, tot Mitică Moroșanu mi-a spus: „ar trebui să ne restricționăm. Și uite, mai bine hai să-ți dau doar un spațiu fix, săptămânal, în care tu să te dedici acestui spațiu. Fă un proiect de dans, ce vrei tu!”, adică era la libera mea alegere și ăsta a fost proiectul meu. Atâta l-am visat… De ce l-am visat? Pentru că după ce mi-am dat seama că nu mai pot să fac atâta producție am spus: nu-i nimic, am să fac reportaje. Și visul meu era să arăt lumii că baletul și dansul în momentul acesta se dezvoltă în toate direcțiile, adică nu mai există doar baletul clasic. Nu uita că anii ’90, pentru toată lumea dansului, toată breasla a însemnat un proiect magnific făcut de Franța în colaborare cu România: „La danse en voyage”. Nu trebuie să uităm! Este un punct în istoria dansului din România. Eu cel puțin sunt prima care spun că mi-a deschis, acest proiect, ochii pentru că l-am făcut împreună cu televiziunea. Și eu am fost din partea televiziunii producătorul acestui mega proiect care a durat aproape doi ani. Adică, venea o trupă din Franța, avea două sau trei spectacole, dar asta nu însemna nimic. Existau stagii pentru toți dansatorii din România. Stagiile durau două săptămâni. Dansatorii în primul rând se întâlneau cu acești creatori de dans contemporan din Franța și a fost o mare deschidere pentru tot ce a însemnat dans contemporan în România. Nu că n-ar fi existat dans contemporan în România.
S.Ș.: În perioada respectivă Ioan Tugearu crease compania Orion Balet, cu balerini de la Operă care plecaseră după el și foști elevi de-ai lui, care în acel moment erau studenții nou înființatei Secții de Coregrafie din cadrul UNATC-ului…
S.G.: Și Adina Cezar avea Contemp-ul!
S.Ș.: Exact. Deci aceștia erau dansatorii care beneficiau de aceste stagii.
S.G.: E adevărat. Dar tot eu pot să-ți spun, că știu foarte bine când se făceau selecții, că se făceau selecții, aveați dreptul și voi, cei de la Operă, numai că exista, că de-aia spun, exista un anumit tradiționalism în Opera Română.
S.Ș.: Șeful Baletului Operei era atunci George Bodnarciuc care îl adusese pe Charles Vodoz, coregraf de origine elvețiană și câștigător al premiului Maurice Bejart pentru coregrafie, să monteze două spectacole de dans modern la Operă.
S.G.: Datorită acestui proiect „La danse en voyage”, în momentul în care eu am început să fac „Lumea Dansului”, am spus: eu trebuie să arăt telespectatorului, cel care va veni în sala de spectacol, chit că e balet clasic sau dans contemporan, eu trebuie să-i arăt că baletul înseamnă și balet clasic traditional, dar înseamnă și altfel de dans. Altfel de dans însemnând expresionismul german, dansul contemporan francez, ce vrei tu… Atunci, într-adevăr a fost pasiunea mea extraordinară să caut. Am căutat Case de Producție, mă luptam cu toți din televiziune să-mi cumpere aceste producții, pentru că erau Drepturi de Autor care costau. N-am să uit că în ’99 sau 2000 am cumpărat programul „Lacul Lebedelor” în coregrafia lui Matthew Bourne. M-am gândit eu și până prin 2002 nu l-am dat pentru că am spus că lumea încă nu este pregătită. Și l-am dat în trei părți. La vremea respectivă, noi „Lumea Dansului”, primeam foarte multe scrisori, mii de scrisori, nu era încă e-mail-ul, se dezvoltase, dar nu atât de mult. Primeam scrisori, iar noi dădeam, în fine, niște premii care constau în casete și lumea scria. Eram foarte fericită și am spus: e, lumea este pregătită și dăm „Lacul Lebedelor” în coregrafia lui Matthew Bourne. Am primit cea mai mare palmă. Mi-am dat seama că în ’99, 2000 publicul televiziunii publice încă nu era pregătit pentru acest spectacol care, trebuie să spun că în actele II și IV lebedele sunt de fapt bărbați, care dansează în picioarele goale. Actul I este, dacă vrei, despre Prințul Charles, în fine, totul se întâmpla în zilele noastre. Pentru televiziunea publică a fost dezastru! Am primit niște scrisori îngrozitoare, de amenințare, că dacă mai dau asemenea spectacole, în fine… După aceea am difuzat DV8. Nu uita că a difuza DV8 însemna în ’99, 2000 mare lucru. Am fost „la mustață” să primesc admonestare de la CNA.
S.Ș.: Ce ai difuzat cu DV8?
S.G.: Au fost două spectacole: „Enter Achilles” și „Strange Fish”. Șocante, dar trebuie să ții cont că emisiunea intra la ora douăsprezece și jumătate noaptea.
S.Ș. Și cu toate acestea lumea o viziona.
S.G.: Dousprezece și jumătate noaptea și atunci eu aveam voie să dau anumite lucruri care în alt interval orar n-ar fi fost permis. Pentru că noi avem anumite rigori privind protecția minorilor, în fine. Nudul n-ai voie să-l dai înainte de douăsprezece, și așa mai departe. Foarte bine primit DV8. Mie mi se pare că a fost o emulație după proiectul „La danse en voyage”. Adică, cred că a contat foarte mult în dezvoltarea mișcării dansului contemporan din România. Este o realitate.
S.Ș.: Ce mai cuprindea emisiunea ta?
S.G.: Spectacolele nu făceau parte din emisiunea „Lumea Dansului”, erau în paralel. Dacă mă refer la „Lumea Dansului”, mi-am dorit foarte tare să arăt lumii că în România se dezvoltă și baletul clasic și dansul contemporan. Deci reportajele mele erau dedicate personalităților de o anumită vârstă, dar și celor foarte tineri. Deci încercam întreaga paletă a dansului din România s-o arăt publicului. Pe de-o parte, iar pe de altă parte jumătatea cealaltă, pentru că la un moment dat, datorită audienței și telespectatorilor, emisiunea mea din jumătate de oră a devenit de o oră. Ceea ce m-a încântat foarte tare. Așa puteam să dau și lucrurile străine. Cred că… nu vreau să spun lucruri mari, dar eu cred că emisiunea „Lumea Dansului” a ajutat foarte mult publicul tânăr pe care eu, acum, îl descopăr în sălile de teatru. În momentul acesta, văd săli pline și la Operă, văd săli pline și la teatru. Eu vorbesc de dans acum, de spectacolele de dans… Cred că lumea are nevoie de dans. Oricare ar fi el și poate eu am pus așa, o mică bucățică de pasiune în chestia asta arătând lumii că dansul poate să fie balet clasic, poate să fie dans expresionist, poate să fie postmodernism, poate să fie dans contemporan, poate să fie mișcare, ce vrei tu. M-ai întrebat de spectacole. Spectacolele au venit într-un moment în care aripile mele erau atât de mari în legătură cu ce-aș putea să fac eu, realizator de televiziune, pentru dans, încât am spus, ce-ar fi să fac un spectacol: X împreună cu invitații săi?
S.Ș.: Până la X împreună cu invitații săi ai făcut altceva: întâlnirea între Papa, Johnny și Gigi care, după părerea noastră, a tuturor, e un document. Rămâne un document.
S.G.: Acum îmi dau seama că da. La vremea respectivă, îți spun cum a fost, a fost o poveste foarte simplă. Am vrut să-i fac un interviu doamnei Papa, Miriam Răducanu. Și pentru că eu lucrasem cu doamna Papa, vezi că uit? În ’92 după Sergiu Anghel am făcut un spectacol cu Felicia Dalu care lucrase cu doamna Papa în anii ’90 și ea a zis: „uite, eu îi fac Feliciei un spectacol, vrei să vii să-l vezi?”. Și pentru că eu o adoram pe doamna Papa din școală, o știam, mi-a fost profesoară, o divinizam precum o divinizează și Gigi și o divinizează și Iancu, am zis da! Și am filmat acest spectacol. Dar eu mi-am dorit să fac un interviu cu doamna Papa. Ăsta era visul meu. Și ea îmi spunea de fiecare dată: „lasă dragă, lasă-mă pe mine. Dacă vrei, am să-ți dansez. Vino la mine și-ți dansez”. Și m-am dus într-o zi la ea acasă. Și mi-a zis: „uite!”, și a dat drumul la… măi, mă apucă emoția acum când îți spun. A dat drumul la un casetofon vechi de prin anii ’80, cu o casetă acolo, i-a dat drumul și a zis: „eu îți dansez!” A dat masa la o parte. Trăiește într-un mic apartament în Floreasca doamna Miriam Răducanu, „Măiastra” cum îi spune Gigi Căciuleanu, într-un living, într-o cameră de 18 metri pătrați. Am dat masa la o parte, am dat niște fotolii la o parte și doamna Papa mi-a dansat. Eu am zis: visez! Și zice: „vrei să-ți mai dansez?”. Exact așa este și pe interviu. Ea spune adevărul. Și am zis: „vai doamna Papa, vă rog!” Și a mai dat drumul și mi-a mai dansat. „Doamna Papa, ce-ar fi să vă filmez?”, am zis eu. Și ea a zis: „Aș avea curajul dacă ar fi și Gigi lângă mine”. În secunda următoare…
S.Ș.: Cum, așa dintr-o dată, el fiind la Paris de-o viață?
S.G.: El fiind la Paris plecat din ‘70 și… Și am zis: „Doamna Papa, nu vă promit, dar eu încerc”. Nu știu, în secunda următoare în capul meu era așa: de unde fac rost de bani, trebuie să-i plătesc bilet de avion, în viața mea nu plătisem bilet de avion la televiziunea publică. Adică erau niște lucruri de rezolvat. Dar eu am spus: „Doamna Papa, eu încerc”. Și tot ea a zis: „dragă, și dacă ar veni și Johnny, Johnny Răducanu, să-mi cânte el mie, uite așa un pic la pian, aș improviza”. Și o vedeam cum retrăiește spectacolele „Nocturn ½”. Îmi dădeam seama în timpul în care ea-mi vorbea, îmi dădeam seama de ce se întâmplă. Și în secunda următoare am spus așa: „eu în momentul acesta sunt nebună, dar încerc”. Că-mi dau seama că era o anumită nebunie. Sigur că tot ce urmează este o istorie, pentru că dacă lumea se uită pe youtube o să vadă cum Gigi povestește: „Silvia m-a sunat și am crezut că este la Paris și că mi-a făcut un banc și că este lângă mine, ea era la București vai, iar eu aveam Premieră cu compania la Paris”. Și eu i-am spus într-adevăr: „Gigi, acum e timpul!” Sigur, poate dansatorilor și artiștilor în general nu le place să le spui că anul acestra împlinesc o vârstă și atunci, pentru cel care nu știe ce înseamnă chestia aceasta poate să spună: ei și ce-i minunăția asta, și ce dacă tu o aduceai pe doamna Miriam Răducanu cu domnul Gigi Căciuleanu și Johnny Răducanu? Trebuie să-ți spun că doamna Miriam Răducanu avea 74 de ani! Poate n-o să-i placă și poate se supără, dar eu spun acest lucru în acest interviu al tău. La vremea respectivă, am trăit în Țăndărică trei zile, venind Gigi de la Paris, noi cu echipa de filmare, cu trei camere, dârdâind toți, că era iarnă și doamna Papa venea cu termosul. Se urca în mașină, o aduceam acolo. Aveam senzația, îți jur, Simona, că scoate, știi cum sunt cojile acelea de ceapă știi, cureți coaja și în mijloc rămâne doamna Papa care nu avea vârstă pe scenă. Deci, ea când se urca pe scenă și eu am aprins lumina și noi filmam permanent, am avut senzația, ca și la Johnny de altfel, că prima zi am filmat numai cu ei doi, că timpul a stat în loc din anii ’70 până în acel an când eu filmam acel lucru. Este ceva irepetabil. Nu știu dacă – s-ar putea să se fi mai întâmplat în altă parte – dar în dans eu nu cred că s-a mai întâmplat. Nu cred. Doamna Papa stătea pe scenă până după-amiază la ora șapte, era omul acela pe care eu îl știam de când eram copilă, în Țăndărică la spectacolele „Nocturn 1/2”. A venit, a aterizat și Gigi.
S.Ș.: Cum a fost reîntâlnirea dintre ei doi, după mai bine de treizeci de ani?
S.G.: Gigi dârdâia în mașină și făcea: „ce mi-ai făcut, ce mi-ai făcut, ce mi-ai făcut?” Și am zis: „N-ai vrut?”. „Ba da, ba da, ba da!”, și a venit pe scenă.
S.Ș.: Și doamna Papa cum a reacționat când l-a revăzut? Ei s-au văzut acolo, direct la Țăndărică, nu-i așa?
S.G.: Ce se vede filmat aia s-a petrecut în realitate. „Ai venit Gigi?”, și-i șterge o palmă pe ceafă. „Hai să improvizăm!” Și cu geaca lui, îți jur, nu este nimic trucat… Și el, și Johnny încep să improvizeze. Noi eram… filmam toți și le spuneam: „stați toți cu camerele de luat vederi, stați toți, filmați!”. Andrei Măgălie este regizorul acestui film. Eu eram siderată. Domnul Cornel Răducanu, care are o vârstă venerabilă, stătea într-un colț și nu se mișca și doar zâmbea trăindu-și Țăndărică al anilor ’70. Tu îți dai seama ce povestesc eu aici? Și la un moment dat opresc camerele și doamna Papa zice: „Silvia, Silvia, e bine?”, „Doamna Papa, este minunat!”. De ce am oprit camerele, în secunda următoare am avut iar o mare nebunie. Înainte să vină Gigi, am căutat, am scris în Secolul XXI această pagină care este memorabilă, ca istorie… Căutam niște role de film. Și am găsit o rolă pe care scria doi dansatori, că așa sunt, role pe care scrie simplu doi dansatori, nu știi cine sunt și tremurând, spun unei monteuze, Carmen Drăghici: „te rog frumos, hai să punem rola!”. Și pun rola și Doamne și văd, văd și zic: „nu-i adevărat, nu-i adevărat”. Era „Rain, Rain” dansat de Miriam Răducanu cu Gigi Căciuleanu în anii ’70 și la Țăndărică îmi vine flash-ul și spun: „Doamna Papa, am oprit pentru că am o idee, nebunească: sunteți în stare acuma să dansați „Rain, Rain”?. Cine vede spectacolul înțelege ce spun. Era un dans greu de făcut și pentru Gigi și pentru doamna Miriam Răducanu. Și ei șușotesc, mă uit la Gigi și zice: „ai muzica?” Zic: „O am!”, eu eram pregătită. Am zis dacă-mi iese, îmi iese, dacă nu, nu! Zice: „Hai să încercăm”. Filmarea care există a fost o singură dată. De ce-ți spun că este fantastic, pentru că toată memoria, și de-o parte și de alta, s-a produs declicul și eu când am montat, am montat anii ’60 – în ’64 e filmată, iar anul ’97, mișcările sunt identice. Ce poți să spui de chestia asta?
S.Ș.: E vorba de memoria corpului.
S.G.: Memoria corpului este fantastică! S-a terminat înregistrarea și Gigi a zis: „tremur tot!” Și eu am zis: „Am fost acolo!” Deci a fost o întoarcere în timp. Doamne, dar era ceva fenomenal s-o vezi pe doamna Papa, dar să-l vezi pe el că face aceeași… Pentru mine, aia este ca o cercetare. Sigur, corpul este un pic altfel. N-are importanță, mișcarea poate e un pic mai cerebrală acum, dar e mișcare. E la fel, era identică, a fost ceva fantastic. Și a urmat spectacolul de la Teatrul Național. Sigur că asta… aripile cresc, tot cresc și tot vrei să faci și am spus: hai să fac un alt proiect la care într-adevăr începeau toți să mă ajute pentru că-și dădeau seama că tot ce fac pentru dans, în dans, cu spectacolele, cu toate astea, existau, toată lumea vorbea. Și atunci am zis să fac X împreună cu învitații săi.
S.Ș.: A fost primul spectacol de genul acesta în România?
S.G.: Da. Eu mi-am dorit să-l fac. Aveam niște proiecte fantastice, după care sponsorii n-au prea mai venit, costurile erau foarte mari, televiziunea publică nu vindea minute de publicitate ca o televiziune privată, în fine, lucruri complicate. Din păcate n-am mai putut. Primul spectacol și unicul a fost „Gigi Căciuleanu și invitații săi”, normal. Iar l-am adus pe Gigi de la Paris. Știam că poate să-mi aducă invitații și ce a fost foarte frumos, și asta a fost într-adevăr ideea mea, mi-am dorit foarte tare să fac un stagiu cu voi, dansatori români, el să lucreze o săptămână. Era prima oară când lucra în România cu dansatori români. Și mi-ai adus aminte astăzi și m-am bucurat foarte tare, pe 8 ianuarie a fost casting-ul. Și a fost foarte frumos că a venit foarte multă lume și toată lumea a fost deschisă… Spectacolul a fost o minune, se vede, și el există.
S.Ș.: A fost un eveniment pentru cei din fața cortinei, adică pentru spectatori, dar a fost un eveniment și pentru cei din spatele cortinei, adică pentru toți cei care au contribuit la realizarea lui.
S.G.: Și acolo, trebuie să mărturisesc că-i mulțumesc, că de acolo a pornit colaborarea și a mea și mai târziu și a lui Gigi cu Valerian Mareș. Dacă eu nu l-aș fi avut în momentul acela, nu puteam să fac spectacolul, nu aveam atâția bani, chirie de teatru, bilete de avion și așa mai departe. Că au fost invitați mulți și foarte buni. Și de acolo a pornit colaborarea mai departe a lui Gigi cu Fundația Art Production. Trebuie să spun asta și e un lucru care face parte din istoria dansului.
S.Ș.: Emisiunea „Lumea dansului” câți ani a durat?
S.G.: Emisiunea „Lumea Dansului” a durat 12 ani. Din ’90 și m-am oprit în 2004. Eu am oprit-o și nimeni altcineva din televiziunea română. Asta vreau să se înțeleagă foarte clar. Mi-am dat seama… știi, la un moment dat, ca în orice artă, crezi că ai spus destul. Eu am zis că am spus destul acolo, în dans. Știu când să spun stop! Așa am spus și la emisiunea „Lumea Dansului”. Câteodată e mai bine să spui așa, stop joc!
Print