Sinceritatea tristeţii – „Bucuria” lui Pippo Delbono

Deşi ne prăsim originalitatea şi creativitatea exponenţial şi mintea ni se deschide ieşind din balamale cu fiecare nou trend, suntem foarte convenţionali, de fapt. Comoditatea obişnuinţelor este motorul ascuns şi silenţios care roteşte în gol aceleaşi comportamente obosite, rumegate cu noi arome, încât să pară că le duce înainte. Mereu înainte. Suntem artişti mimi cu toţii şi copiem pe furiş de la colegii de bancă rezolvările greşite pe care ni le însuşim. Originalitatea sinceră e greu de digerat. E cam aţoasă şi ne cam pune beţe în roatele morilor noastre de vânt eoliene şi super tehnologizate. Conformismul nedeclarat ne face să avem aceleaşi şi aceleaşi aşteptări şi să trăim foarte safe, de fapt.

Când mergem la teatru vrem să ne emoţionăm, să râdem, să ne simţim bine, dar numai dacă povestea care ni se spune e ficţională şi actorii, cu arta lor, se prefac că sunt personajele. Atunci când nu există personaje, iar actorii îşi spun propria poveste într-o formă de expresie artistică, nu mai ştim cum să reacţionăm. Lacrimile curg pe obraz, inima se înmoaie, mintea are de lucru. Şi, totuşi, ce se întâmplă aici? Ce fel de teatru mai e şi ăsta?

Pippo Delbono nu creează scenarii în care trupa lui joacă roluri. Pippo Delbono şi trupa lui sunt pe scenă pentru a spune povestea lor. Cu atât de multă sinceritate, încât devine şocant. Spectacolul „Bucuria (La Gioia)”, prezentat în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, este încă o mărturie totală, liberă, frumoasă, sinceră, tristă şi emoţionantă despre sufletul lor, al lui. Premiera din martie 2018 îl avea, încă, în distribuţie pe Bobò. După 1 februarie 2019, sectacolul îi este dedicat lui şi îi păstrează doar vocea.

„Acest spectacol a renăscut pe moartea lui Bobò”. Aşa îşi începe mărturisirea Pippo Delbono. Apoi continuă să vorbească prin cuvinte simple, cu multă căldură în voce, cu un ton neutru, cu umor amar, despre moarte. Despre moarea prietenului său cel mai bun, pe care l-a pierdut de aproape cinci luni. Pe banca pe care stăteau împreună în spectacol, acum stă doar el, singur. În tot periplul de scene construite cu sens estetic şi încărcae de simbol teatral, vocea lui Pippo Delbono continuă să ne conducă în acelaşi ton de camarad, de prieten, într-o mărturisire autentică, dureroasă, de o sinceritate pe care noi înşine am uitat că o avem.

Un bărbat înalt, cu torsul mai lung decât picioarele, cu un păr vâlvoi, uşor grizonant, cu trăsături destul de brute, sprâncene groase, sub care se intuiesc doi ochi de copil, ne vorbeşte despre moarte, prietenie, pierdere şi întreabă cu disperarea credinciosului sincer care nu mai poate crede „dov’è la gioia?”. Pippo Delbono nu îşi plânge piretenul ca o bocitoare profesionistă. Nu există lamentaţii impresionante, nu e nici un spectacol exibiţionist al durerii. Sinceritatea acestui uriaş blând e dezarmantă, pentru că în conformismul nostru ştim că la teatru, după ce ne găsim locul nostru şi se sting luminile, urmează să fim minţiţi. Să ni se spună ceva ce noi ne prefacem că e adevărat, dar, de fapt, doar îngăduinţa noastră permie această mică joacă de minciunele spuse frumos. Iar în locul personajelor pe scenă apar aceşti oameni. Oameni care se arată şi se povestesc pe ei. Dar nu militează pentru nimic, nu vor să ne convingă de nimic, nu poartă un mesaj social, nu servesc niciunei agende, nu ne ceartă, nu ne cer nimic. Ei pur şi simplu sunt. Şi poartă cu sine o lume întreagă pe care ne e frică să o privim ochi în ochi. Pentru că, nesinceri şi complicaţi precum suntem, ne simţim mai confortabil printre convenţii şi trucuri, decât în prezenţa autentică a unui bărbat care îşi poartă doliul cu demnitate pe scenă.

Forma de expresie artistică, sugestia pe care o introduce prin elemente de decor, imagini în mişcare acompaniate de muzică, tot acest periplu vizual bogat, baroc chiar, în care florile de plastic agăţate în ghirlande devin din obiecte kitsch purtătoare de frumos, tabloul vivant compus pe scenă e rama teatrală, convenţia care face ca mărturisirea să aibă conţinut estetic. E un cerc bine completat, care se roteşte fără poticniri – forma are sens datorită conţinutului emoţional generat de sinceritatea personală, iar mărturisirea personală nu e crispantă asemeni unei spovedanii publice, datorită existenţei acestui cadru artistic.

Emoţia acestei poveşti despre pierderea unui om drag, despre frica de moarte, despre imposibila fericire autentică, despre singurătate, are ecou în experienţa de viaţă a oricăruia dintre noi, care încearcă exerciţiul de sinceritate în nume propriu şi are curajul de a scoate de sub preşul aparenţelor de forţă şi nepăsare vulnerabilităţile pe care le ascunde cu dibăcie. Cu cât eşti mai dispus să priveşti în oglinda sufletului tău, cu atât îl vei înţelege mai bine pe Pippo Delbono care spune deznădăjduit „Siamo felici” cu o grimasă de zâmbet spart şi chinuit, ce pare o mască de tortură pe chipul său.

„Bucuria” este o declaraţie de iubire atât de sinceră, încât aproape ne sperie. Nu e teatru aşa cum vedem în mod obişnuit. Nu e ficţiune. Dar este artă. Arta de a sta drept în faţa unor semeni antrenaţi să judece, cu sentimentele cele mai profunde oferite în dar. Dintre mulţii judecători austeri şi cumpătaţi, cei care îşi vor da libertatea de a simţi sincer vor prelua refrenul lui Pippo Delbono şi vor porni în căutarea acestui sentiment pierdut într-un El dorado al spiritului: „Dov’è la gioia?”

Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu

Bucuria (La gioia)

Text, concept şi regie: Pippo Delbono

Cu: Dolly Albertin, Gianluca Ballarè, Bobò, Margherita Clemente, Pippo Delbono, Ilaria Distante, Simone Goggiano, Mario Intruglio, Nelson Lariccia, Gianni Parenti, Pepe Robledo, Grazia Spinella și vocea lui Bobo
Aranjament floral: Thierry Boutemy

Muzica: Pippo Delbono, Antoine Bataille, Nicola Toscano și Various Artists

Light design: Orlando Bolognesi

Lumini: Orlando Bolognesi

Sunet: Pietro Tirella

Costume: Elena Giampaoli

Decor și recuzită: Gianluca Bolla

Supratitrarea în engleză: Stefano Guizzi

Manager proiect: Alessandra Vinanti

Organizare: Silvia Cassanelli

Manager tehnic: Fabio Sajiz

Photocredit: Luca del Pia

Producător: Emilia Romagna Teatro Fondazione
Coproducător Théâtre de Liège, Le Manège Maubeuge – Scène Nationale
Mulțumiri speciale: Enrico Bagnoli, Jean Michel Ribes, Thierry Boutemy’s asistenta lui Thierry Boutemy Alessia Guidoboni, Théâtre de Liège pentru costume

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.