„Singularity” – un spectacol ca o gaură neagră

Teme ofertante pentru teatru există. Subiecte duium. De la un „băiat iubea o fată şi părinţii nu-i lăsau” se poate ajunge la capodoperă. Shakespeare a reuşit. Nu doar el. Sunt mulţi cei care au scos opere valoroase din cele câteva mituri şi tipologii şi au vorbit pe limba prezentului lor pe care l-au transformat în adevăr general valabil tocmai datorită talentului lor de a scrie pentru teatru. Dar aşa mulţi precum sunt autorii care au avut ceva de spus prin piesele lor la modul cel mai personal şi cu atât mai valoros, numărul lor este cu mult şi bine depăşit de al celor care scriu teatru la modul general şi stângaci. Sunt mult mai mulţi. Sunt mult prea mulţi. Şi în ultima vreme din ce în ce mai vocali, şi mai bine organizaţi, şi mai insistenţi, şi mai obositori. Şi nu e suficient că scriu nu tocmai genial, de multe ori bine, de cele mai multe ori mediocru, de îngrijorător de multe ori lamentabil, dar scriu şi mult… cantitativ. Cred, poate, că dacă umplu multe multe pagini, câteva măcar s-or nimeri să fie şi de calitate. Grav e că intenţiile sunt cele mai nobile şi ochelarii de cal sunt bine ficsaţi – mai toţi au certitudinea că fac bine ce fac şi se comportă ca atare. Sunt sinceri în demersurile lor şi perseverează. Grav e că din tot acest moram tot mai înalt de piese care spun totul şi nimic, uneori cu talent, dar fără prea mare aplicare scenică, trebuie odată şi odată să îţi iei inima în dinţi ca producător şi ca regizor şi să alegi în repertoriu ceva care să fie cât de cât mai răsărit. Şi cauţi bine de tot şi cu inima strânsă, zici „bine, hai să încercăm”, fie ce-o fi.

Aşa pare că au stat lucrurile şi în cazul spectacolului „Singularity” montat în coproducţie de Teatrul Mic şi Teatrul de Artă, în regia Marianei Cămărăşan, după piesa „Soţii, prietene, amante” a lui Cornel Mihai Ungureanu. Un text căznit, cu o  poveste pe care o urmăreşti cu greu, ţi se pare că înţelegi mai multe decât e de fapt nevoie şi care te lasă cu un sentiment clar de insatisfacţie şi mâhnire. Te întrebi sincer de ce? De ce atâta efort creativ pentu o miză din pornire ratată. Fără să folosesc expresii rău-voitoare, dar, de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. O distribuţie cu actori talentaţi, cu inteligenţă scenică, intuitivi, carismatici, dăruiţi la modul cel mai real, o regizoare cu o sensibilitate aparte, care ştie să creeze relaţii emoţionante între personaje şi un text care îi chinuie în mod inutil pe toţi.

Un subiect simplu despre iubiri care nu au fost, altoit cu tema războiului şi cu teorii despre găurile negre. Ce poate fi mai pompos de atât? Măcar una din astea trei coordonate trebuie să facă impresie. Dacă nu cu sentimentele, măcar cu drama vieţilor distruse de morbul beligerant şi dacă nici asta nu are efect, atunci puţină fizică cuantică de bucătărie aruncată în discuţie din senin doar ca să fie, ca zorzon, trebuie să salveze cumva situaţia. Măcar că sună bine. Teoria singularităţilor, acel termen care în matematică, fizică, geometrie, teoria sistemelor, futurologie şi astrologie desemnează lucruri complexe, ele, de fel, în piesa de faţă e folosită simplist, fix pe principiul „pentru că n-am avut altă rimă”. O fată e obsedată de televizor şi face o mega criză de nervi, atac de panică sau ce o fi vrut să fie, pentru că în casa prietenei sale nu există televizor şi ea urmăreşte cu religiozitate documentare despre univers şi găuri negre ce nu pot să fie definite. Sau cel puţin asta se înţelege. Şi cam asta e toată legătura cu titlul.

Firul temporal este şi el greu de urmărit. Se începe cu una sau două scene din prezent, pentru a plonja fără să ne avertizeze nimeni cu cincisprezece ani în urmă. De asta putem fi siguri doar când se revine în prezentul enunţat la început. Apoi ritmul spectacolului este condus nesigur, are când spasme şi hei-rup-uri care opintesc povestea şi o fac să mai înainteze încă puţin, când intră într-o letargie bolnăvicioasă de abia mai suflă şi iar e nevoie de mult efort pentru a urni măgăoaia. Sentimentul de imprecizie, de multe care se vor a fi spuse fără un motiv precis, de scene disparate care în sine emoţionează, dar nu alcătuiesc un întreg, ci o împletire stângace de realitate cu metafore nu foarte inspirate.

Florina Gleznea, Cristina Casian, Mihaela Popa şi Bogdan Talaşman au fiecare cel puţin câte un monolog care îi pune în valoare şi le foloseşte just posibilităţile de interpretare. Cu emoţie, cu delicateţe, cu grijă, asumare, organic şi sensibil alcătuiesc crâmpeie de adevăr în acest marasm de situaţii greu inteligibile. Rareş Andrici este o prezenţă carismatică, ochii lui spun multe, dar trecerile prin scenă şi puţinele cuvinte „Sunt un rege” – atât, fix atât – nu motivează existenţa fizică a acestui personaj despre care se vorbeşte, dar care putea foarte bine să nu existe deloc şi nu i s-ar fi simţit lipsa.

„Singularity” este un spectacol lent şi obositor. Ca o prietenă care îţi povesteşte cu prea multe amănunte lucruri care nu te interesează şi pe care nu le face nici ea prin felul de a le povesti să devină interesante. Dar o asculţi, pentru că e important pentru ea să stai acolo şi să încerci să îţi forţezi atenţia. La fel se întâmplă şi cu „Singularity”. Din respect pentru o muncă vizibil serioasă şi pentru câteva momente de adevăr personal al actorilor.

Teatrul Mic şi Teatrul de Artă

„Singularity” după „Soţii, prietene, amante” de Cornel Mihai Ungureanu

Regia: Mariana Cămărășan

Scenografia: Vladimir Turturica

Light design: Ștefan Vasilescu

Asistenţă regie: Amalia Iorgoiu

Adaptarea textului: Mariana Cămărășan

Distribuția: Florina Gleznea, Claudia Prec/ Cristina Casian, Mihaela Popa, Bogdan Talașman, Rareș Andrici